„Din culisele cinematografiei“. Istoria filmului care a generat bancul „Scenariul: Sergiu Nicolaescu; Regia Sergiu Nicolaescu; Muzica: Sergiu Nicolaescu...“
0
Începută la 8 februarie 1973, producţia filmului „După furtună“, devenit „Nemuritorii“, s-a suspendat în urma conflictului permanent dintre Sergiu Nicolaescu şi Titus Popovici, care n-au ajuns la o înţelegere asupra recunoaşterii paternităţii scenariului şi alcăturii distribuţiei. Titus s-a retras mai mult forţat din proiect, iar cei doi n-au mai lucrat multă vreme împreună.
„1601. Trupul lui Mihai Viteazul s-a prăbuşit pe Câmpia Turzii, prin trădarea mai marilor Europei...“. Aşa începea scenariul literar „După furtună. Ultima bătălie sub steagul lui Mihai Viteazul“, achiziţionat de Casa de Filme nr. 5 la 15 ianuarie 1973.
Filmul, inclus în planul pe anul respectiv încă din 11 decembrie 1972, era gândit ca o continuare firească a peliculei „Mihai Viteazul“. Transformat până la urmă în „Nemuritorii“, proiectul a avut parte de o istorie zbuciumată până la premiera din 23 decembrie 1974, consfinţind şi o ruptură între scenaristul Titus Popovici şi regizorul Sergiu Nicolaescu.
În numărul din februarie 1973 al revistei „Cinema“, Sergiu Nicolaescu afirma că va termina ambele filme la care se angajase de curând, „Ultimul cartuş“ (n.r: continuarea filmului „Cu mâinile curate“) şi „După furtună“, până în luna aprilie. „Părerea mea este că spectatorul de azi suferă, din partea televiziunii, o influenţă care nu poate fi neglijată: obişnuinţa cu «Va urma». Sigur, serialul nu e ceva nou sub soare, nici măcar nu este inventat de televiziune, dar azi televiziunea l-a relansat, l-a readus la modă. Deşi eu nu cred că e vorba numai de o modă, ci mai degrabă de o necesitate a spectatorului: aceea de a se ataşa de un anumit tip de erou. Această ocazie nu i-o oferă decât serialul. Faptul că se întâlneşte timp îndelungat cu un erou, îi permite spectatorului să şi-l apropie, să facă din el preferatul, omul său cu care ţine, aşa cum ţine cu o echipă de fotbal sau cu un anume jucător de tenis...Este clar că, în primul rând, această nevoie a publicului m-a determinat să continui cele două filme. În acelaşi timp însă, profesional vorbind, pentru mine ele reprezintă, faţă de filmul obişnuit, avantajul unor scheme dramaturgice mai clare şi a unui ritm mai alert. Pentru că nu mai sunt obligat să descriu, să furnizez date asupra personajelor, nu mai sunt obligat la secvenţe de serviciu, deci, şi asta înseamnă un imens câştig pentru acţiunea propriu-zisă“.
„După furtună“ îl avea ca protagonist pe Ionică Şchiopul
Mai mult decât atât, conform documentelor păstrate în dosarele de producţie aflate la Arhiva Naţională de Filme, Sergiu Nicolaescu a condiţionat, la 7 februarie 1973, preluarea filmului „Panică la mănăstire“, devenit ulterior „Ultimul cartuş“, de la Iulian Mihu, cu cheltuieli efectuate de aproape un milion de lei , de intrarea, în paralel, în producţie, a filmului „După furtună“. Personajul principal al scenariului „După furtună“ era Ionică Şchiopul, fostul ienicer devenit oştean de bază în oastea lui Mihai Viteazul. „Pe o câmpie acoperită de ţepi de arbori arşi fuge un om îmbrăcat în zdrenţele unei vechi uniforme de roşior de ţară. Cercul urmăritorilor călări se strânge: bărboşi, îmbrăcaţi în aceiaşi uniformă, condus de un tânăr cu ochi albaştri şi picior de lemn. Îl recunoaştem pe Ionică, omul de încredere al domnitorului. Numai pe faţa lui nu s-au săpăt urmele anilor acestora, care au brăzdat cu riduri şi cicatrice feţele celorlalţi“, descria Titus Popovici prima secvenţă a scenariului său.
„Eroii sunt Ionică Şchiopul şi câţiva ostaşi din ceata lui Mihai. Este povestea unei armate de oameni obosiţi, îmbătrâniţi, cărora spada a început să li se pară grea, pentru care toamnele şi iernile au devenit prea lungi, dar care, dincolo de toate, au rămas aceiaşi soldaţi gata să-şi urmeze conducătorul. Un fel de demitificare a eroilor neînfricaţi şi neobosiţi. Distribuţia începe cu Andy Herescu şi se continuă cu Marga Barbu, Ilarion Ciobanu, Amza Pellea...“, explica Sergiu Nicolaescu în acelaşi număr al revistei „Cinema“. Herescu, descoperit de Nicolaescu la probele pentru filmul „Dacii“, când i-a şi oferit rolul lui Cotyso, fiul lui Decebal, a rămas ulterior în relaţii foarte bune cu regizorul. Până în momentul în care se pregăteau filmările la „După furtună“, aşa cum a recunoscut chiar într-un interviu: „Eram tot timpul cu Sergiu, ne dădeam şmecheri, toată ziua cu Mercedesul. Parcă mă văd cu el, eram în maşină, am ieşit din Buftea şi mi-a zis: «Băi, dacă faci filmul ăsta, te-am făcut om!» Era vorba de seria a treia de la «Mihai Viteazul», care se numea «După furtună». Ionică Şchiopul, adică eu, la fel de frumos, cu piciorul de lemn, înconjurat numai de bărboşi, de cascadori, se întoarce în Ţara Românească să-l răzbune pe Mihai Viteazul“. Motivul pentru care Herescu n-a mai fost în graţiile lui Nicolaescu sau ale lui Popovici rămâne necunoscut, dar cert e că, într-o primă variantă de distribuţie prezentată Casei de Filme în primăvara anului 1973, numele lui Andy apare în dreptul unui rol minor, acela al unuia dintre fiii lui Mohor (fiind îndepărtat complet în iunie 1974), în timp ce, pentru rolul lui Ionică erau vizaţi Ion Besoiu şi Ion Caramitru.
În „Nemuritorii“, personajul Ionică a dispărut complet, fiind înlocuit în scenariu de căpitanul Costea, iar partitura - modificată radical - i-a revenit lui Besoiu. În aceeaşi primă variantă a distribuţiei apăreau şi George Constantin (Butnaru), Jean-Lorin Florescu (Iusuf Paşa), Mircea Albulescu (Contele Sárosi), în timp ce în „Nemuritorii“, aceleaşi personaje au fost jucate de Gheorghe Dinică (Butnaru), Colea Răutu (Iusuf Paşa) şi Zephi Alşec (Contele Sárosi). La sfârşitul perioadei de pregătire, la 7 iulie 1973, Sergiu Nicolaescu a cerut înlocuirea sa cu secundul Doru Năstase, care urma să realizeze filmul „după decupajul aprobat şi semnat de Sergiu Nicolaescu“. Însă „telenovela“ a continuat. Producătorul, Casa de Filme nr. 5, a stabilit împreună cu scenaristul Titus Popovici necesitatea unor refaceri fundamentale ale scenariului, care să transforme „filmul de aventuri într-un film istoric de idei“. De asemenea, s-a pus în vedere şi necesitatea înlocuirii actorilor care deţinuseră roluri principale în „Mihai Viteazul“, deoarece „După furtună“ ar fi urmat să includă şi câteva cadre de luptă din respectiva peliculă. La cererea lui Popovici, la 15 septembrie 1973, Dumitru Ghişe, vicepreşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, a aprobat suspendarea pe termen nelimitat a proiectului, „pentru îmbunătăţirea dramaturgiei în vederea creşterii calităţii filmului“.
Popovici: „Nu-mi asum niciun fel de răspundere politică şi estetică“
Luptele de culise au continuat. La 5 ianuarie 1974, Titus Popovici semna următoarea adresă către şefii cinematografiei: „În urma discuţiei avute cu conducerea Casei de Filme nr. 5, sunt de acord ca regizorul Sergiu Nicolaescu să realizeze şi să semneze pe genericul filmului adaptarea cinematografică cu titlul «Viaţă fără de moarte» după scenariul meu literar «După furtună», achiziţionat de Casa de Filme nr. 5“. Pe lângă acest text dactilografiat, scenaristul a ţinut să adauge, cu stiloul: „Nu-mi asum niciun fel de răspundere politică şi estetică în ceea ce priveşte filmul numit «Viaţă fără de moarte»“.
La 28 martie 1974, filmul reintră în producţie sub comanda lui Sergiu Nicolaescu, pe baza unui nou decupaj modificat de acesta, iar la 30 martie Dumitru Ghişe aprobă distribuirea regizorului în rolul principal - căpitanul Andrei. Aflând că Titus Popovici trage în continuare sforile pentru ca filmul să fie realizat de către Doru Năstase după scenariul iniţial, Sergiu Nicolaescu a trimis o nouă scrisoare către Casa de Filme, în care ţinea să precizeze că „scenariul şi dialogul au fost rescrise de mine şi aprobate de vicepreşedintele Consiliului Culturii“ şi îl acuza pe scenarist de „furarea unei idei şi pasarea ei unui alt regizor“. În cele din urmă, filmările au început la 21 iunie şi s-au terminat la 5 octombrie 1974. Cheltuielile de producţie s-au ridicat la 6.284.000 lei. Ulterior, la 21 octombrie, Sergiu Nicolaescu cerea ca titlul filmului să fie schimbat în „Au fost 13“, pentru ca până la urmă să se ajungă la varianta „Nemuritorii“, ieşită pe piaţă la 23 decembrie 1974 şi vizionată de 7.292.165 de spectatori.
Nicolaescu: „Ideea celor 13 nemuritori o aveam din 1971“
În cartea sa, „Viaţă, destin şi film“, Sergiu Nicolaescu susţinea că ideea care a stat la baza poveştii i-a aparţinut. „Din 1971 aveam ideea celor 13 nemuritori care, de-a lungul istoriei, apăreau ori de câte ori era nevoie, cu acel curaj şi spirit de sacrificiu, demne de a constitui un exemplu pentru alţii. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, cineva din Franţa făcea filmele cu Christopher Lambert - Nemuritorul - după o idee similară. În «Nemuritorii» mei remarcaţi ultima imagine din film: în cetatea Râşnov, lângă propriile lor morminte se află cei 13 eroi (n.r: de fapt, ultima secvenţă îi prezintă pe nemuritori călare, pe melodia „Strunga“ a formaţiei Phoenix). Din păcate, ideea nu a fost agreată de cenzura de atunci. Se temeau probabil că puteam crea şi alţi eroi în afară de Ceauşescu. Filmul îl începusem într-o concepţie regizorală originală, la care am renunţat din cauza panicii care o cuprinsese pe monteuza filmului (n.r: Yolanda Mîntulescu)“, a notat regretatul cineast.
Opt dintre „nemuritori“ erau cascadori
„Nemuritorii“ este filmul lui Sergiu Nicolaescu care a avut cei mai mulţi cascadori distribuiţi în rolurile principale. De altfel, cineastul a pus bazele acestei profesii în România, înainte de filmul „Dacii“, iar din bugetul de la „Mihai Viteazul“ a finanţat chiar şi o şcoală de cascadori. În afara lui Sergiu Nicolaescu însuşi (căpitanul Andrei), Amza Pellea (Dumitru), Ion Besoiu (căpitanul Costea), Ilarion Ciobanu (Vasile) şi a lui Jean Constantin (Scurtu), restul eroilor din film au fost cascadori: Mircea Pascu (Paraschiv), Vasile Popa (Tudor), Paul Fister (Călin), Adrian Ştefănescu (Grigore), Dumitru Crăciun (Crăciun), Jean Polizache (Bujor), Gheorghe Mazilu (Damian) şi Nicu Iordache (Nedelea). Distribuţia filmului a fost completată de Colea Răutu (Iusuf Paşa), Gheorghe Dinică (Butnaru), Heide-Marie Wenzel (Maria Cristina), Alexandru Dobrescu (Mohor), Zephi Alşec (Contele Sárosi) şi Gina Patrichi (Ioana).
„A căzut şmecherul cu şa cu tot de pe cal!“
Iniţial, compozitorul filmului urma să fie Richard Oschanitzky, care însă nu a predat la termen partitura, ceea ce duce la rezilierea contractului şi înlocuirea sa cu Nicu Covaci, care, împreună cu formaţia Phoenix, acoperă 30 de minute din muzica filmului. Restul de 25 de minute, aparţinând lui Tiberiu Olah, au fost preluate din „Mihai Viteazul“. Covaci a părăsit România în 1976, motiv pentru care a fost şters de pe genericul filmului. Reîntors în ţară după 1990, el s-a judecat ani de zile cu Sergiu Nicolaescu pe motiv de neplată a drepturilor de autor rezultate din difuzarea peliculei, însă a pierdut procesul. În cartea sa autobiografică, „Phoenix - Însă eu, o pasăre“, el descrie în schimb nişte întâmplări amuzante de la filmările care au avut loc pe litoral în vara anului 1974; „Ne-am întreţinut cu nişte cascadori. Ăla durul care-l juca pe Amza Pellea în toate scenele pe cal. Solid de tot şi cu voce de castrat: Mircea Pascu. Prin ăia a apărut Sergiu Nicolaescu şi s-a început foarte rapid turnarea «Nemuritorilor». Adică ei turnau deja, dar se gândeau la altă muzică. Pe-atunci, aveam noi două redegiste, prietene. Destul de crispate. Ne-am dus acolo cu ele, la una dintre filmări. Tare au mai fost impresionate! Au sărit şi toţi cascadorii pe ele. La Histria au turnat scena aia de care ne-am plictisit, intrarea în ţară a haiducilor. Lucrau cu walkie-talkie, cu tot ce vrei, dar tot se încurcau în cai şi se acopereau unii pe alţii. Seara a fost fain cu ăştia, am mai mâncat acolo, am mai călărit, ne-au dat caii, numai că n-aveam voie să-i fugărim. Unul dintre ei, mai tânăr, ca să le impresioneze, a intrat cu calul în birtul ăla ţărănesc şi a cerut un Pepsi. Şeful grăjdarilor, acolo, era o namilă uscată, cu barbă matură şi ochi albaştri, d-ăia de mort. Ăla s-a sculat de la masă şi i-a tras un pumn în ochi de a căzut şmecherul cu şa cu tot de pe cal: «N-ai chinuit calul destul că n-ai ştiut să intri în cadru, acuma îl fugăreşti şi ca să intre aicea?» S-a dus ăla afară cu un ochi umflat, ca pe vremuri Moni...“.
Eram la Braşov, cu filmul «Nemuritorii». Într-o noapte l-au trezit recepţionerii pe Sergiu şi l-au chemat de urgenţă jos. Ilarion Ciobanu, mangă fiind, se dezbrăcase şi se urcase cu picioarele pe biroul de la recepţie. Abia a reuşit să-l dea jos, cu scandal, a ieşit şucăr mare! Aurel Popescu cascador
Se încarcă comentariile...
