„Din culisele cinematografiei“. Ce anume l-a convins pe marele poet Tudor Arghezi să se lase ecranizat: „La Buftea aveţi ceva scule, da’ nemţi aveţi?“

„Din culisele cinematografiei“. Ce anume l-a convins pe marele poet Tudor Arghezi să se lase ecranizat: „La Buftea aveţi ceva scule, da’ nemţi aveţi?“

Tudor Arghezi şi Geo Saizescu

După ce obişnuia să-l citească „pe la colţuri“ în anii studenţiei, regizorul Geo Saizescu, proaspăt absolvent, a reuşit în 1957 să-l înduplece pe marele poet, care nu se număra printre cei care considerau că e necesar ca cinematografia să fie considerată a şaptea artă, să-şi dea acordul pentru ecranizarea schiţei „Doi vecini“. Ulterior, Arghezi a vizitat, la iniţiativa aceluiaşi Saizescu şi a lui Mircea Mureşan, platourile de la Buftea.

Ştiri pe aceeaşi temă

Dorind să-şi înceapă neapărat cariera cinematografică cu o comedie, dar „cu altceva decât Caragiale, deja încercat de nenumărate ori pe ecran“, regizorul Geo Saizescu a avut şansa să dea peste o schiţă de-a lui Tudor Arghezi, „Doi vecini“, publicată în volumul „Pagini din trecut“, apărut în anul 1955.

„Am propus schiţa la clasă, profesorii mi-au aprobat-o, am lucrat scenariul, l-am citit în faţa colegilor care s-au amuzat copios, iar profesorii, care urmăreau cu atenţie evoluţia comediografului întrezărit în mine, pe baza unor lucrări anterioare, m-au sfătuit, neavând condiţii în şcoală, să bat la poţile Studioului Bucureşti pentru filmul aflat deocamdată numai pe hârtie. Purtând la butonieră, ca emblemă, eternul curaj studenţesc, am făcut gestul; am insistat cu acelaşi curaj la diferite cabinete directoriale; mi s-a dat la lectură scenariul; m-a lăudat poetul Mihu Dragomir, redactorul-şef de la scenarii. Aveam oarecare speranţe, dar trebuia să am şi opţiunea autorului. Am căutat-o pe Mitzura Arghezi, i-am spus despre ce se vorbea şi am rugat-o să pregătească terenul pentru o eventuală discuţie cu Poetul. Cu numărul de telefon la îndemână, asigurat de Mitzura că voi fi primit, în dimineaţa memorabilă de 14 octombrie '57, am sunat din holul Institutului de Arta Teatrală şi Cinematografica «I.L. Caragiale», din Schitu Măgureanu nr. 1. «Cu maestrul Tudor Arghezi aş vrea să vorbesc». Mi-a răspuns o voce puţin răguşită, dar cu o discţie impecabilă: «La telefon...». «Sunt...şi aş vrea...». «Pofteşte». Cu scenariul înfăşurat într-o «Românie Liberă», sfârşit de emoţie, m-am înfiinţat la adresa indicată: B-dul Aviatorilor nr. 70“, îşi amintea, peste ani, Geo Saizescu.

„Vino cu ea la braţ, sau dacă-i grea, ad-o în spinare“

După ce fusese interzis în anul 1948 şi denigrat în paginile ziarului „Scânteia“, Tudor Arghezi a supravieţuit, la începutul anilor '50, mai mult din traduceri şi din vânzarea cireşelor din livada sa de la Mărţişor. Ulterior a fost reabilitat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi i s-a oferit de către autorităţi inclusiv locuinţa din Bulevardul Aviatorilor la care făcea referire Geo Saizescu.

„Maestrul m-a primit neobişnuit de prietenos (m-am mirat, pentru că despre primirea altora aflasem păreri destul de controversate!), cu cafea şi coniac, adus de buna doamnă Paraschiva. În timp ce-şi meşterea singur o ţigară din tutun şi foiţă, m-a îndemnat să-i vorbesc: «Te ascult, domnule Saizescu». Am început cam repezit şi bâlbâit să-i povestesc ce-am de gând şi ce-am făcut până atunci pentru gândul meu filmic. Pufăia cu plăcere din ţigara pe care şi-o croise singur şi zâmbea din când în când. Ţin minte că s-a amuzat, ba chiar a râs, când i-am spus cum am antişambrat la nişte directori (i-a plăcut inovaţia lexicală), şi cum a decurs audienţa mea la directorul general al Studioului Bucureşti - Ştefan Ioan. «Pe acest fotoliu, pe care stai dumneata, au stat mai toţi colegii dumitale, solicitându-mi film. Colegi chiar mai în vârstă decât dumneata. Şi-au plecat, plecând degeaba. Pe acest fotoliu!» «Pe acest fotoliu au stat?! Mă mut, mă mut pe celălalt!»...Intervenţia mea a avut afect - i-am spus - directorul Ştefan Ioan mi-a primit scenariul, mi-a comunicat apoi că l-a citit şi el şi redacţia, dar mă ţine în şah, nu-mi spune ce crede, aşteaptă acordul autorului, cu care nu-i de glumit. «Poate să ne spurce» - zice directorul. «Asta cam aşa-i», punctează maestrul. «Dar Mitzura ce-o să joace?» Mitzura apare pe uşă zâmbitoare, se îmbrăţişează mult, mult cu tătuţu - şi răspunde în locul meu: «Nici o grijă, tată. Olteanu' nostru propune o distribuţie mare, cu Birlic, Nineta Gusti, Carmen Stănescu, Lucian, şi mă are şi pe mine în vedere. Plecând, i-am înmânat maestrului scenariul adus şi am îngăimat: «Studioul îmi cere şi o concepţie...regizorală. Acum o pun pe hârtie. Să v-o aduc?», Nu ştiu ce-i aia concepţie, ăştia se joacă uşor cu cuvintele mari. Dar data viitoare vino cu ea la braţ, sau dacă-i grea, ad-o în spinare»“, povestea Geo Saizescu cum a decurs prima sa întâlnire cu Tudor Arghezi.

„Cinematograful este o fotografie animată la care participă şi teatrul, plastica şi muzica“

Peste şase zile, regizorul suna din nou la uşa poetului: „Mă primeşte cu aceeaşi curtoazie, de parcă aş fi fost cine ştie cine. Bag mâna în buzunarul lodenului, scot şi-i întind sfios foile aduse, împăturite cu grijă. «V-am adus gândurile mele despre film, Maestre. O să le predau şi Studioului, dacă sunteţi de acord cu ele». Contrariat parcă de ceva, îmi face semn să mă aşez, se duce să caute ceva şi dintr-un raft ia, vine şi-mi pune în braţe nişte «Stihuri pestriţe». «Uite, până-ţi citesc eu gândurile dumitale, ia şi citeşte câteva de-ale mele despre... maeştri. Aceleaşi gânduri le am şi acum. Încep să citesc, înţeleg şi mă decid: de-acum încolo voi face şi pe dracu-n patru să evit cuvântul ăsta în faţa Poetului. «Ei, ţi-au plăcut maeştrii mei? Ei, bine, şi mie mi-au plăcut scenariul şi gândurile dumitale», reia Poetul. «Am să transmit cinematografiei acordul meu. Poftim plicul ăsta». I-am scris lui George Macovescu despre dumneata şi despre film», reia Poetul. George Macovescu, pe vremea aceea, era director general şi se ocupa de problemele cinematografiei în Ministerul Culturii. Cu plicul eliberator în braţe, am întins-o spre cabinetul lui George Macovescu şi i l-am predat. Niciodata n-am ştiut ce a scris Poetul în scrisoarea aceea, dar nu dupa mult timp, am intrat în producţie cu filmul. L-am vizitat pe Poet ca să-i comunic intrarea filmului «Doi vecini» în producţe. Este încântat. Auzind despre intenţiile mele umoristice, îmi promite că-mi va scrie un Păcală românesc cu contingente internaţionale. Discutăm despre film, cinematograf. Poetul nu pare prea convins de situarea filmului printre arte. Caut să fiu bătăios, dar mă retrag văzând că se supără: «Cinematograful nu e o artă. Este o fotografie animată la care participă şi teatrul, plastica şi muzica, în care totul e actorul»“.

„Îmi aduc aminte de vremurile alea şi zău că mă înduioşează“

Filmările au început la începutul anului 1958, interioarele fiind filmate la Buftea, iar exterioarele în cartierul Cotroceni. Distribuţia i-a inclus pe Grigore Vasiliu-Birlic (avocatul M. Theodorescu-Fălciu), Nineta Gusti (doamna avocat), Ion Lucian (locotenentul I.G. Petrescu), Carmen Stănescu (doamna locotenent), Aurel Cioranu (Dumitru), Mitzura Arghezi (Mariţa), Dumitru Furdui (Olteanul), Paul Mann (Marinică) şi Cristina Rădulescu (Bebe). „În vara anului 1958, «Doi vecini» e gata. Studioul propune un alt final, vrea să-l schimbe pe-al meu. Mă opun, îl invoc pe autor care n-o să fie de acord. Mă duc la Maestru. Acum sa nu se creadă că oricând mi se năzărea, mă duceam la dânsul. Dădeam un telefon, mă anunţam, mi se fixa o zi, o oră, dar întotdeauna am fost primit cu ospitalitate şi bunăvoinţă. «Vor să schimbe finalul». «Ce final?» «Finalul de la filmul nostru». «Cum să-l schimbe? Nu e gata?» «Ba da, dar vor să modifice finalul». «Păi, dacă e gata şi finalul, ce să mai modifice?» Îi spun ce şi cum.  Arghezi pare cu gândul în altă parte, se uită pe fereastră prin care intră soarele şi mirosul florilor din grădină. Fumează o ţigară stinsă. «Miţule», îi spune Mitzurei, «ia vezi cum e finalul de care vorbeşte domnul Saizescu... să fie mama lui a dracului, am scris atâtea, c-am şi uitat cum e!...» Mitzura ia volumul din bibliotecă, citeşte. Arghezi dă cu hotărâre din cap. «Nu! Nu modifici nimic. Inima sus, domnule Saizescu, şi bate-te! Nu te lăsa!» Şi am plecat să mă bat, reconfortat la gândul că nu trebuia să ma las şi că n-o să mă bat... singur». 12 iunie 1959. Premiera filmului, la cinematograful «Maxim Gorki» de pe Calea Victoriei (vis-a-vis de Telefoane). După terminarea proiecţiei, primul mi se adreseaza Arghezi: «Să trăieşti, mă, să trăieşti domnule Saizescu. M-ai ghicit în ceea ce am scris eu. M-ai făcut să iubesc meseria asta. Începe să mă intereseze. Mi-a plăcut filmul, că e foarte vioi şi are atmosferă românească. Îmi aduc aminte de vremurile alea şi zău că mă înduioşează. Alor mei, în particular, le-am spus că dacă nu-mi plăcea, făceam tot posibilul, şi cred că reuşeam, să-l scot din circulaţie. Să trăieşti şi să faci numai lucruri frumoase în viaţ㻓, a mai povestit Saizescu în memoriile sale.

„La Buftea aveţi ceva scule, da’ nemţi aveţi?“

Tudor Arghezi n-a putut asista la filmările de la „Doi vecini“ care s-au desfăşurat la Buftea, dar a vizitat ulterior platourile Studioului Cinematografic Bucureşti. Mai exact, în ianuarie 1962. Totul a pornit de la o vizită pe care Geo Saizescu i-a făcut-o poetului, de data aceasta însoţit fiind de către colegul său Mircea Mureşan. „A impus din capul locului să nu recităm, să nu-i lăudăm poeziile. Să vorbim despre filme. Deşi a făcut parte, pe vremuri, dintr-o comisie de aprobare a proiecţiilor în cinematografe, nu mai ştie nimic despre filme. Despre aparate, ce fac tehnicienii. A auzit de Buftea: «Scule aveţi?» «Ceva - ceva, există în studio. Sperăm să se mai echipeze» A început să râdă, cu tuse tabagică. Ne-a istorisit o întâmplare, din război. La Mărăşeşti, lupte grele cu nemţii. Trupele noastre intrau în prima linie, cu schimbul. După o zi-două de înfruntări încrâncenate, ofiţerii, ostaşii erau retraşi la repaus, în spatele frontului, şi înlocuiţi cu alţii, ceva mai odihniţi. Într-o seară, aştepta ordinul de plecare spre tranşee. Un ţigan rănit, adus pe targă, la infirmerie, cere o ţigară. Îl întreabă cum au fost luptele de azi. «Rele, don’ sulocotinent. Am stat mai mult tupilaţi în gropi». «Voi n-aţi răspuns?» «Oho-hooo...Da’ nemţii au scule..» «Ce scule?!» «Tunuri...» «Păi noi n-avem tunuri?» «Ba avem, da’ n-avem nemţi...»“, şi-a reamintit decanul de vârstă al regizorilor de film din România.

A văzut „Hamlet“ şi a vizitat platoul de la „Celebrul 702“

Întrucât Tudor Arghezi îşi dorise să vadă neapărat filmul „Hamlet“ (1948), regizat, produs şi scris de Laurence Olivier, care a jucat şi rolul principal, dar nu mai găsise bilete, Geo Saizescu şi Mircea Mureşan i-au propus să-i organizeze o proiecţie la Buftea. „În câteva zile am obţinut o copie bună a filmului. De la Buftea, o limuzină ZIM. Am rugat-o pe Mitzura să-şi întrebe tatăl când ar fi dispus. Am auzit, prin telefon: «Mâine». Geo plecase din Bucureşti, cu treburi. Am ajuns la Buftea pe la 10.30. Paul Cornea, directorul studioului, nu sosise. Tudor Arghezi şi coana Paraschiva au urmărit filmul parcă fără respiraţie. Nu l-am auzit nici măcar tuşind. Niciun cuvânt schimbat cu doamna. La sfârşit, a rămas minute bune nemişcat în fotoliu. S-a ridicat apoi şi ne-a mulţumit. Între timp, a apărut şi Paul Cornea, care i-a făcut un tur al studioului, inclusiv platoul pe care se afla încă decorul de la «Celebrul 702», filmul lui Mihai Iacob, care terminase filmările chiar de Crăciun, pe 25 decembrie 1961. A fost foarte încântat!“, a mai povestit Mircea Mureşan.

1957 este anul în care Tudor Arghezi a fost ales deputat în Marea Adunare Naţională, organismul legislativ unicameral al Republicii Populare Române

citeste totul despre: