Câteva gânduri (post-campanie) despre „Interstellar”

Filmul „Interstellar” are nota 9.0 pe IMDB de la 210.000 utilizatori

Şi acum, că lupta electorală – transformată, pentru unii, în psihoză electorală – a ajuns la un deznodământ, e timpul să ne întoarcem, încet, la realitate. Săptămâna trecută am văzut „Interstellar”, al lui Christopher Nolan, şi am rămas în cap cu câteva gânduri pe care n-am apucat să le pun pe blog, din cauza bătăliei dintre roşu şi albastru.

Şi, ca să închei cu această bătălie – impresia mea este că roşul ”The Evil” despre care vorbeam aici s-a bătut singur. A forţat maşinăria până a pleznit. A tras, la maxim, de toate pârghiile ţării – pungi de ulei şi sticle de făină în judeţele sărace, pomeni electorale la profesori, promisiuni de mărire a pensiilor, îndemnuri ale Bisericii, iconiţe şi alianţe cu toţi liderii politici (inclusiv cu Vadim şi regele Cioabă!) pe post de morcovi şi frica de Băsescu, înnegrirea adversarului (numit străin, neamţ şi „lucru”), obstrucţionarea votului pentru categoriile „ostile” (studenţii şi românii din diaspora) pe post de beţe.

Numai că atunci când tragi de toate aceste pârghii deodată şi, mai ales, când tragi de ele la maxim, nu ştii ce se va întâmpla. Pe de o parte, acţionezi asupra unui mecanism extrem de complex (o societate cu 18 milioane de votanţi) şi de şubred (într-o ţară săracă, cu multe frustrări gata să erupă) într-un mod în care nu a mai acţionat cineva înaintea ta – şi în care manualul cu instrucţiuni te sfătuieşte, în mod clar, să nu acţionezi (dar cine citeşte manualul?). Pe de altă parte, tocmai din cauza complexităţii şi a şubrezeniei, la o acţiune violentă unii dintre morcovi pot deveni beţe – şi invers. Aşa s-a întâmplat cu votul din diaspora, care s-a transformat din băţ pentru „căpşunarii” de afară în morcov pentru rudele şi prietenii lor dinăuntru. Şi, odată ce această inversare se petrece, maşinăria deraiază şi totul se întoarce împotriva celui de la manete. Aviz amatorilor care cred că maşinăriile complexe se conduc, în secolul 21, cu muşchii, după cum „vrea muşchiul tău”. Cineva care, precum premierul actual al României, pretinde că a pilotat la viaţa lui maşinării complexe (de raliu, susţine domnia sa) ar trebui să ştie mai bine…

Acum, „Interstellar” (nota 9.0 pe IMDB de la 210.000 de utilizatori!) – un film despre maşinării complexe şi şubrede (nave spaţiale) în vremuri de luptă pentru supravieţuire şi de psihoză, provocate de o apocalipsă iminentă. N-o să dau spoilere, o să spun doar, pe scurt, ce funcţionează în cele aproape trei ore de „Interstellar”: imaginea (multe cadre wide angle, superb editate, combinate cu POV-uri – o nebunie!); sunetul şi coloana sonoră (by Hans Zimmer); scenariul; actoria (impecabil – Matthew McConaughey); feeling-ul (stai cu stomacu-n gât tot filmul); the overall cleverness (spune atâta cât trebuie despre tot ce trebuie: apocalipsa e adusă de „praf”, oamenii de ştiinţă lucrează la „o formulă” – sunt mecanisme narative care, dacă ar fi dezvoltate în spiritul verosimilităţii ştiinţifice, şi nu al story telling-ului, ar distruge totul; prezentate minimalist, ele sunt cusături fine care ţin totul laolaltă).

Da, e genul de film la care, discutând despre bucăţelele care îl compun, nu poţi să foloseşti decât epitete precum „superb” şi „impecabil”. E, în orice caz, genul acela de film care apare cel mult odată pe an şi care se ridică deasupra producţiilor „de masă”, fie ele şi oscarizabile, precum Himalaya peste Munţii Carpaţi sau precum Iohannis peste Ponta (ok, am promis că termin cu politica!).

Mergeţi şi vedeţi un „Dracula Untold” după „Interstellar” şi o să înţelegeţi ce vreau să spun. Probabil că n-o să suportaţi nici măcar trailerul de la „Dracula Untold” (pentru a verifica pe propria piele – click aici).

Şi totuşi, e ceva ce nu funcţionează la „Interstellar”. Am rămas cu un feeling mişto, la sfârşit, dar nu şi cu o convingere mişto sau cu un adevăr mişto despre natura umană. Filmul m-a scos din mine, m-a dus unde a vrut el – într-o navă spaţială, printr-o gaură neagră, vedeţi dumneavoastră unde – dar apoi, când m-am întors în mine, mi s-a părut  că nu descopăr nimic nou. Miza ultimă a filmului, aceea de a ne spune ceva despre umanitate – pe care Nolan o urmăreşte „precum un câine roţile maşinilor” (cum spunea Joker-ul) şi în trilogia „The Dark Night” – mi se pare că nu a fost atinsă. Şi „Interstellar” nici măcar n-a ajuns „almost there” (cum n-a ajuns nici dl Ponta– ok, ok, termin cu politica!).

Am promis să nu dau spoilere – dar o să descoperiţi, în final, ceva în genul Baronului Münchhausen, care se trage singur afară din mocirlă, cu cal cu tot, cu propriul braţ. Şi, dacă eu am înţeles bine toată povestea, după ce trece vraja cinematografului urmează spleen-ul: no, ia stai puţin?!

Nu mă pot abţine: cam asta se întâmplă când apeşi la maxim toate pârghiile (nu, nu ca politicienii noştri; Nolan stăpâneşte impecabil pârghiile cinematografice şi ştie ce face fiecare) încercând ca, numai cu forţa brută, să duci maşinăria unde „vrea muşchiul tău”. Şi să compensezi, prin măiestrie şi forţă, ceea ce lipseşte: miezul poveştii – sau transcendenţa. Or, miezul sau e acolo, sau nu e, forţarea pârghiilor nu-l va face să apară în mod miraculos în creuzetul alchimic: va face doar maşinăria să deraieze.

Nu zic să nu mergeţi la film – mergeţi şi vedeţi-l, are să vă placă. Iar în privinţa miezului: poate n-am înţeles eu bine (erau nemaipomeniţi acei „them” – de ce au simţit nevoia scenariştii să-i mătrăşească?). Dacă e aşa, lăsaţi-mi un comentariu şi poate reuşiţi să mă lămuriţi, în subsol.