11 februarie, ziua României la Berlin

Aşa a fost să fie! Să se adune toate în mai puţin de 24 de ore. „Poziţia copilului” a avut vizionarea de presă, nu se ştie de ce, ăl mai matinal din tot Festivalul! Or fi ştiut proverbul cu: Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge? Eventual pe scenă, în seara decernării de urşi?

Sala aproape s-a umplut şi s-au urmărit cu răbdare cele aproape două ore de mare virtuozitate actoricească şi nu numai, într-o filmare ameţitoare, poate din dorinţa de a da o senzaţie de vertij a celui care face un accident mortal, şi apoi nu ştie cum să scape basma curată, dar nici nu vrea să fie ajutat... Complicat! E deja caftit la mânie de unchiul victimei (colosal de fiecare dată la mânie scenograful-actor Mihai Dorobanţu, pe care l-am decoperit în „Francesca”, în parcare, când îi aplică o corecţie soră cu moartea lui Boguţă) ucise de o maşină care mergea cu o viteză nepermisă, dar şi copilul avea partea lui de vină, că traversase pe unde nu era voie.

Apar după cei doi poliţişti, un el Mimi Brănescu, (mult mai uman decât în „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea”, locul cinicului de serviciu, fiind luat acum şi în „Din dragoste cu cele mai bune intenţii”, şi în scurtul „Tabasco” şi în cel de faţă de Bogdan Dumitrache), şi o ea: Cerasela Iosifescu, atât de potrivită şi greu de uitat şi în precedentul Netzer: „Medalia de onoare”, unde era o funcţionară sâcâitoare şi imposibilă, care nu se lăsa intimidată de marele Victor Rebengiuc.

Apoi Nataşa Raab, devenită acum mătuşa aceluiaşi băiat supărat e viaţă, şi din păcate atât de veridic, şi care se descurcă admirabil în pielea unei doctoriţe sigure pe ea şi plină de relaţii, bune la casa omului, în orice împrejurare. Ca şi nora, coşmarul oricărei soacre, (individa cum îi spune cu năduf Cornelia mama – leoaică) întruchipată perfect ca replici şi dispreţ ori condescendenţă, ominiprezente pe chipul de gheaţă, şi atât de estetic, al Ilincăi Goia. 

Vlad Ivanov are o apariţie episodică, dar fabulos de intensă, încât ţi se face milă că personajul Luminiţei Gheorghiu, care pare un adversar de temut pentru oricine, şi acum devine cumplit de vulnerabilă. Transformarea ei de la nevasta lui Moromete de dinainte de Revoluţie, la femeia blondă şi sigură pe ea, (am 30 de ani şi arăt de 60, sună o replică tăioasă, şi care probabil că va fi preluată ca „problemele de pateu şi mansardă” din „Moartea Domnului Lăzărescu”, dar în realitate e chiar pe dos) din lumea celor care au izbutit financiar după 1989 este nu numai remarcabilă, ci surprinzătoare, reuşind să treacă de la exuberanţă, la umilinţă, şi la lacrimi adevărate şi atât de fireşti în întâlnirea cu mama simplă a băiţelului ucis, pe care o creionează perfect Tania Popa, care părea făcută pentru comedii (asta poate unde încă n-am apucat s-o văd în „Fata din curcubeu”, one-woman-show-ul pe un text de Lia Bugnar.)

Şi încă un rol mic, dar important, al fetei în casă, sfioasă şi stânjenită de o stăpână prea autoritară, şi care o îndeamnă la indiscreţii: Oxana Moravec (care joacă acum la Ploieşti, în comedia „ A fi sau a nu fi”, care a fost ecranizată cu soţia lui Clark Gable: Carole Lombard şi rulează în retrospectiva clasică de la Berlinală), precum Hitchcock apare într-o cameră, ceea se cheamă, un scurt moment coproducătoarea peliculei: Ada Solomon, care este, alături Oana Giurgiu, poate chiar exemplul cel mai la îndemână de care tot se întrebau ziariştii la conferinţa de presă: Sunt româncele atât de puternice? Aş adăuga însă şi de o perseverenţă de-a dreptul diabolică, dar atât de utilă, chiar dacă nu se aleg cu laurii sau recunoştinţa pe care ar merita-o. 

Ar trebui însă amintit şi montajul de sunet şi imagine al unei profesioniste pasionate: Dana Bunescu, dar şi costumele: Irinei Marinescu şi scenografia: Mălinei Ionescu, atent studiate, până la detaliile reconstituirii accidentului din obiectele de pe masa cafenelei unde se întâlnesc martorul şi mama care nu-şi vrea cu niciun chip copilul la puşcărie, deşi cum bine spune tatăl (Florin Zamfirescu), poate că nu i-ar strica (în mod sigur ar avea ce înjurături să-i înveţe pe ceilalţi deţinuţi, că vine cu un bagaj, căruia niciun clan mafiot minoritar nu i-ar putea face concurenţă!)

Tot azi pe covorul roşu a păşit şi o nouă Shooting Star, care a dovedit că a învăţat de la Ceremoniile de Oscar sau de Globul de Aur să fie graţioasă, să atragă priviri, fără să cadă în ostentaţie hollywoodiană îmbrăcată într-o rochie romantică şi senzuală, coafată retro, cu pantofi de Cenuşăreasă la Balul de la Palat, cu bijuterii voiante, dar nu ţipătoare şi cu un zâmbet seducător: Ada Condeescu, cu un nume greu de pronunţat pentru jurata care i-a făcut un laudatio, şi a botezat-o „Cunescu”. (Ce-i drept că politicianul de odinioară a fost însurat cu o divă de la sfârşitul anilor '50, care apărea în „Afacerea Protar”: Ioana Zlotescu)

Pe la ora prânzului a fost şi o proiecţie cu „Marussia” al Evei Pervolovici (iar nu mi-a ieşit clonarea), al doilea film din competiţie era cu Julie Delpy, care a filmat în „Contesa”, pe care a şi regizat-o cu Anamaria Marinca şi a fost şi oaspetele Tiffului. Ttot ea i-a înmânat statueta Adei Condeescu, înainte de premiera oficială cu „Înainte de Miezul nopţii”, turnat în Grecia, în Peloponez, un pretext ca să aibă o ultra lungă conversaţie, pe alocuri cu umor de intelectuali rafinaţi, când nu cade în vulgar, cu un alt recent blond – (în afară de Luminiţa pe ecran), Ethan Hawke, a cărui mamă s-a stabilit de mult în România, Leslie, şi face opere şi baluri de caritate pentru minorii romi, ca să-i ajute să meargă la şcoală.

Seara, târziu, n-a mai fost covorul, ci Salonul şi vinul roşu, la o petrecere la care am aflat că la ICR Berlin pe 15 februarie, Radu Gabrea va prezenta cel mai recent documentar al său, „Evrei de vânzare”.

A fost o seară românească cu multă lume, ca la Premiile Gopo, totul a culminând chiar ca-n filme, că acolo am văzut cu toţii prima dată şi ne-am dorit să încercăm un pic de Karaoke.