INTERVIU Adrian Despot: „Postura de persoană publică m-a dat peste cap, am fost la pământ ani de zile. Eram sociopat şi aveam o timiditate extremă“ VIDEO

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Adrian Despot (41 de ani), solistul formaţiei Viţa de Vie, îl va înlocui pe Marius Moga la „Vocea României“ de la Pro TV. Artistul a vorbit pentru „Adevărul“ despre noua ipostază în care îl vom vedea din toamnă, ce-şi doreşte de la concurenţi şi ce le poate oferi ca antrenor, dar şi despre omul Adi Despot, începuturile sale în muzică, părinţi, copilărie şi ce s-a schimbat în 21 de ani de Viţa de Vie.

„Adevărul“: Care este întrebarea la care nu ai răspunde niciodată?

Adrian Despot: Păi... asta.

Şi care ar fi întrebarea la care nu ai găsit până acum răspuns?

Sunt întrebări filozofice la care mulţi alţii înaintea noastră, mult mai deştepţi, nu au găsit răspuns. Probabil că nici noi nu o să găsim, dar drumul în a căuta răspunsuri este cel care contează, ăla este cel mai frumos.

Se ştie despre tine că te deranjează atunci când presa vrea să ştie prea multe despre viaţa ta personală.

Nu sunt genul de om avid după publicitate. Mi-am creat o comunitate senzaţională cu Viţa de Vie. Internetul are părţile lui bune şi rele, dar una dintre cele mai bune părţi ale internetului este că a înlesnit foarte tare comunicarea dintre artişti şi fani. De fiecare dată când am un mesaj pentru ei, el merge direct la ei prin Facebook sau prin mail. Nu suntem genul de formaţie care doreşte să cucerească mapamondul, pentru că dacă ajungi să cânţi pentru toată lumea, nu cânţi, de fapt, pentru nimeni. Avem familia noastră şi încercăm să o păstrăm cât mai aproape de vibe-ul Viţa de Vie, de ce ne dorim noi de la muzică şi care sunt idealurile noastre artistice. Îmi place să-mi păstrez lucrurile la o dimensiune destul de micuţă.

Înainte să ajungi cunoscut, în postura de fan, pe tine ce te interesa să afli despre artiştii tăi preferaţi?

Mă interesa câte beri bea James Hetfield, avea o chitară pe care scria „more beer“, mă interesau tot felul de poveşti din spatele scenei, sunt foarte mişto biografiile trupelor, afli tot felul de chestii, sunt pasionat de munca de studio a artiştilor care îmi plac, detaliile astea tehnice care nu au legătură cu senzaţionalul. 

Tu, când te uiţi în oglindă, ce vezi?

Mă văd foarte realist. Văd un mini-moşulică, de 41 de ani, care a cam albit. Cearcăne am avut din clasa a doua, deci asta nu s-a schimbat mult. Mai apar tatuaje din când în când, mai apare o burtă, se mai trage... Îl văd pe cel pe care îl vedeţi şi voi acum. Nu vorbesc în oglindă cu mine, ce-i drept. Am ales acum mai mulţi ani ca de fiecare dată când mă uit în oglindă să văd ce îmi place şi am reuşit să fac lucrul ăsta şi sunt mândru de el. E foarte importantă confruntarea cu tine în oglindă, după o zi în care ţi-ai practicat meseria sau îndeletnicirea umană. E foarte important să faci pace cu tine şi să fii mulţumit de ce vezi în oglindă.

Te-ai minţit vreodată?

Câteodată e necesar să te minţi pentru a trece diverse obstacole, cum ar fi emoţiile. Ăsta e un mic şiretlic, dacă vrei. De fiecare dată când te urci pe scenă şi ai emoţii, este bine să te minţi puţin că eşti OK, că ştii bine partitura...

Cum crezi că te văd oamenii din spatele micilor ecrane?

Nu ştiu, nu mă calibrez în funcţie de opinia oamenilor despre mine. Mă calibrez în funcţie de educaţia pe care am primit-o de la părinţii mei şi mă calibrez muzical întorcându-mă în timp, în clasa a IX-a, când cântam toată ziua la chitară acustică, la mine în cameră, şi nu aveam decât o mare pasiune pentru muzică. Voiam să cânt, nu voiam să cânt pentru bani, nu voiam să cânt pentru faimă sau pentru niciunul din gândurile astea parazite. Atunci, de fiecare dată când am dubii încotro mă îndrept, mă întorc în camera mea, în clasa a IX-a, îl văd pe copilul ăsta care lua chitara de pe perete şi stătea acolo cu sufletul lui toată ziua şi zic: OK, asta trebuie să fac şi de acum înainte.

adi despot foto pro tv

Antrenor la „Vocea României“

Revii acum în televiziune, cam la 10 ani de la „Megastar“, tot în ipostaza de membru al juriului, la „Vocea României“. Ce te-a ţinut departe de televiziune în tot acest timp? 

Am fost foarte ocupat cu Viţa de Vie, asta e meseria mea de bază, plus că ofertele care mi s-au făcut n-au fost pe măsura aşteptărilor mele. Televiziunea s-a schimbat foarte mult, factura ei s-a schimbat foarte mult şi sunt foarte fericit că am ajuns aici, la „Vocea României“, o emisiune extrem de curată în tot peisajul ăsta mediatic foarte controversat.

Eu nu-mi doresc să ies în faţă în această emisiune. Menirea mea este în a ajuta fiecare din concurent să-şi găsească propria voce

Cu ce arme intri tu în acest concurs?

Cu armele mele de zi cu zi: o sinceritate debordantă, cu o mare pasiune pentru muzică şi pentru grădinărit. În sensul că am şansa prin natura poziţiei mele de antrenor să lucrez cu tinere talente, cu copii care sunt la început de drum, şi am şansa să plantez acolo seminţele crezului meu artistic, pe care îl consider foarte sincer, foarte uman.

image

De ce ar trebui concurenţii să te aleagă pe tine ca antrenor?

Dacă simt şi ei aceeaşi dorinţă mistuitoare de a face muzică, dacă simt şi ei fluturi în stomac de fiecare dată când aud o melodie şi se regăsesc în versurile ei şi dacă simt emoţia că îi cuprinde şi vor să şi-o exprime şi într-un mod artistic, atunci cred că sunt cel mai la îndemână om să facă lucrul ăsta pentru ei. Dacă îşi doresc alte lucruri, de o factură mai mercantilă, poate nu sunt cel mai bun, pentru că eu nu ştiu şiretlicuri mediatice, PR-istice, uneltiri, clevetiri, capitolul ăsta m-a depăşit de fiecare dată când am fost nevoit să recurg şi la ceva extra, pe lângă ce aveam, şi mă refer la melodii, versuri, emoţie, asta mi-a fost greu, pentru că nu îmi place să fiu o persoană publică, îmi place să fiu cunoscut prin muzica mea şi nu prin ce fac extra. De cele mai multe ori, din păcate, lucrul ăsta nu ţine, pentru că trăim într-o societate în care artiştii se pun la îndemâna publicului non-stop prin intermediul reţelelor sociale şi dacă până acum exista un oarecare gap (gol) de comunicare între artişti şi fani, care crea o oarecare nevoie de informaţie, astăzi, informaţia curgând non-stop –„Uite ce fresh beau!“, „Uite ce cafea“, „Bună dimineaţa, ce faceţi?“ –, nevoia de informaţie a mai scăzut. Şi atunci, artiştii fiind foarte la îndemâna publicului, dând foarte multe informaţii desprei ei, sunt foarte accesibili. Uite, sunt aici: „Hello, ce faceţi?“ (făcând cu mâna la cameră).

Legat de show, fiecare antrenor are o strategie: Tudor Chirilă mizează pe teatralitate şi dramatism, Smiley pe entertainment, Loredana pe sensibilitate. Tu pe ce mizezi, cu ce ieşi în faţă?

Eu nu-mi doresc să ies în faţă în această emisiune, pentru că este un show în care patru antrenori caută o voce. Nu orgoliul meu de antrenor trebuie să predomine, ci bunele mele intenţii de a indentifica cea mai bună voce şi a reuşi să o duc până în finală, poate chiar să câştige Vocea României. Este o misiune destul de pretenţioasă pentru că iau lucrurile în serios. Copiii trebuie pregătiţi în două aspecte, unul este cel tehnic, vocal şi al doilea este cel mental, pentru că mindset-ul este extrem de important atunci când urci pe scenă. Menirea mea este în a ajuta fiecare concurent să-şi găsească propria voce. Ştii că se spune că ochii sunt oglinda sufletului, eu cred că şi vocea este oglinda sufletului. În momentul în care te găseşti pe tine şi faci pace cu tine, vocea ta va deveni cartea ta de vizită. Dacă reuşesc să-i fac să se găsească pe ei şi să se exprime natural, sincer, prin vocea lor, cred că am câştigat. Odată ce ei se vor fi descoperit, nu mai este cale de întoarcere, o să rămână sinceri dăruirii pentru muzică toată viaţa.

image

21 de ani de Viţa de Vie

Anul trecut, Viţa de Vie a împlinit 20 de ani de existenţă. Este mult, este puţin pe piaţa muzicală românească?

Nu m-am gândit niciodată la lucrurile pe care le fac eu ca la o carieră. Pentru mine nu e o carieră, adică nu sunt un civil când sunt acasă şi în momentul în care urc pe scenă sunt businessman-ul care îşi construieşte atent cariera. Sunt aceeaşi persoană. Asta este sinceritatea de care îţi vorbeam mai devreme. E viaţa mea. Mă bucur că am avut şansa ca 20 de ani să avem fani care să ne sprijine şi care să ne ofere feedback emoţional, pentru că asta este cel mai important. Ai nevoie de oameni care să-ţi spună „Băi, este foarte mişto ce faci, continuă să faci lucrul ăsta“ şi am fost foarte încăpăţânaţi. Am ales stilul ăsta de viaţă şi am zis că îl ducem până la sfârşit cu toate riscurile din ecuaţie, care sunt foarte multe.

Ce te inspiră acum, la 41 de ani, faţă de ce te inspira la începutul Viţa de Vie?

E foarte greu de spus. Nu poţi şti niciodată ce te inspiră. Inspiraţia este o necunoscută. Cum spunea un citat celebru, inspiraţia există, singurul lucru este că trebuie să te găsească la muncă. Trebuie să joci ca să câştigi. Aşa e cu inspiraţia, trebuie să stai şi să lucrezi non-stop, pentru că ea la un moment dat o să vină.

Eu compar apărutul pe scenă cu un fel de striptease emoţional. Te duci pe scenă şi începi să „te dezbraci“. Te arăţi oamenilor aşa cum eşti tu şi e greu.

Tu cum alegi să ai o relaţie mai apropiată cu fanii tăi, dincolo de muzică?

Relaţia noastră cu fanii s-a definit acum vreo 15 ani, cred, când am zis că după concerte, în locul unor ţipete, istericale, „Pot să te ating?“, chestii de genul ăsta, preferăm o îmbrăţişare, o strangere de mână, „Hei, îmi place foarte tare ce faci“. Şi am fost foarte surprins să văd că fanii noştri au auzit şi au reţinut lucrul ăsta şi vin la noi la concerte şi dăm mâna. Noi nu ne-am născut speciali, nu ne-am născut la clasa I, am avut un foarte mare noroc că am ajuns în poziţia asta, dar am plecat exact din poziţia fanilor noştri, adică noi eram publicul din faţa scenei la concerte cu artiştii care ne plăceau. Noi suntem oameni din public care s-au apucat să cânte dintr-o dorinţă de mimetism - „Vrem să fim şi noi ca zeii noştri“ - şi am avut norocul să fim foarte pasionaţi şi foarte berbeci, să stăruim în meseria asta şi am ajuns în punctul ăsta. Nu suntem diferiţi de oamenii din public. Asta se întâmplă şi la concerte, la Viţa de Vie. Dacă eşti acolo, o să vezi că suntem o mare gaşcă, suntem noi cu fanii noştri, în care cântăm şi ne simţim bine.

image

A fost vreun moment în toţi anii ăştia în care te-ai simţit epuizat şi ai vrut să renunţi?

Sigur că da, de multe ori. De 21 de ani, batem o ţară care nu este foarte mare, activitatea noastră e aproape 7 luni în concerte de cluburi şi 4 în concerte în aer liber. Ţara este aceeaşi, cluburile sunt mai mult sau mai puţin aceleaşi, publicul este cam acelaşi. Făcând lucrul ăsta timp de 21 de ani, în fiecare săptămână, la un moment dat intervine uzura şi de fiecare dată când intervine uzura, primul lucru care îţi trece prin cap este „OK, trebuie să termin lucrul ăsta. Am făcut-o cinci ani, zece ani, 15 ani, 20 de ani, ce mai fac?“ Şi atunci sunt diverse trucuri ca să treci peste gândurile parazite. Unul ţine de ordin tehnic, începem să ne schimbăm echipamentele şi la fiecare concert să ne bucurăm de o nouă pedală, o nouă chitară, începem să alternăm conceptele de concert – am făcut un concert acustic care ne-a dat cu totul peste cap şi care ne-a schimbat percepţia despre muzică. 

   

De cele mai multe ori, eu compar apărutul pe scenă cu un fel de striptease emoţional. Te duci pe scenă şi începi să „te dezbraci“. Te arăţi oamenilor aşa cum eşti tu şi e greu. Şi atunci, de multe ori ne ascundeam după un munte de sunet şi de chitare electrice. În timp, am ajuns la concluzia că cel mai important lucru în muzică e emoţia, emoţia aia pură care să ajungă la public şi pentru a o transmite nu ai nevoie de un munte de chitare pe scenă, e suficientă o chitară acustică sau un flaut sau un violoncel. 

image

Am făcut albumul acustic şi pe măsură ce îl cântam, aveam revelaţie după revelaţie. A fost atât de mişto, încât ne-a recalibrat şi ne-a făcut să ne gândim serios la cât de frumoasă este muzica, de fapt, şi cum poate ea să ne ofere tot ce avem nevoie pentru ca noi să mergem mai departe, trebuie doar să o privim cu ochii limpezi. Şi din nou mă întorc la băieţelul ăla din cameră, care stătea acolo şi nu voia decât să-şi cânte sufletul, aşa prost cum ştia să cânte la vremea respectivă, dar aia trebuie să fim tot timpul. Nu oamenii care au făcut 700 de kilometri şi s-au suit pe scenă după ce au făcut alţi 5000 de kilometri, faptul că hotelul e nu ştiu cum sau că mâncarea e proastă. Chiar nu contează. Contează toate repetiţiile din spate şi momentul ăla în care te urci pe scenă şi îţi iei premiul, iar premiul tău este publicul care stă în faţa scenei şi cântă cu tine. Este atât de minunat încât orice altceva cade în derizoriu.

Viţa de Vie este o organizaţie paramilitară, care funcţionează după nişte reguli extrem de stricte.

Care sunt regulile în Viţa de Vie care vă ţin împreună de atâta timp?

Viţa de Vie este o organizaţie paramilitară, care funcţionează după nişte reguli extrem de stricte şi extrem de bine ancorate în timp. Totul se întâmplă cu precizie matematică, la ore fixe, nimeni nu întârzie, ne trezim toţi la ore fixe, probele sunt la ore fixe, începem la ore fixe, terminăm la ore fixe, concertele încep la ore fixe. Este singurul mod în care ne-am format şi singurul mod în care putem să activăm, pentru că pretenţiile pe care le avem noi de la muzică, în general, trebuie să fie susţinute prin foarte multă muncă şi printr-o foarte bună organizare. Pare o meserie boemă – „Ce nebuni sunt nebunii ăştia care cântă nebunii!“ Toţi artiştii sunt „Un nebun, un nebun!“, dar nebunul ăsta e aici în armată. Şi odată ce-ţi faci treaba aşa cum trebuie şi cu un profesionalism exagerat, aşa cum facem noi la Viţa, toţi oamenii încep să graviteze în jurul tău şi să admire lucrul ăsta, faptul că avem această rigurozitate foarte fermă. Adică am putea să întârziem şi noi 5 minute, dar nu o facem niciodată. Şi atunci ăsta este lucrul care ne ţine pe noi legaţi şi ne face să funcţionăm atât de bine, iar al doilea lucru este alegerea pe care am făcut-o cu toţii acum mai mulţi ani, acela de a trăi acest stil de viaţă, de a trăi în muzică, prin muzică, de dragul muzicii. Eu am noroc că ceilalţi colegi ai mei, pe lângă faptul că sunt cei mai buni instrumentişti cu care am lucrat, îmi sunt şi cei mai buni prieteni. Noi suntem o familie pe care nu o văd spărgându-se în niciun fel posibil, pentru că, având aceste două trasee, profesionalismul şi muzica, sub formă de catalizator pentru noi, ne-am format aşa unul în jurul altuia şi fiecare a împrumutat unul de la celălalt trăirea, experienţe, nunanţe şi ne-am altoit, n-ai ce să faci acolo.

Cum îţi aminteşti prima repetiţie cu Viţa de Vie?

Asta a fost în ’96, îşi căutau solit vocal, am ajuns acolo, am dat trei piese împreună şi au zis „Mamă, super! Mergem mai departe împreună“. La a doua repetiţie, am aruncat cu procesorul de chitară după basist. (Râde) A început mai ca la început.

Cum e să fii rocker în România

Dacă vrei să te apuci de rock în România ca să faci bani, n-o să-ţi iasă. Azi nu mai e cool să fii rocker.

Care a fost cea mai mare provocare de până acum?

Cea mai mare provocare este, în continuare, să cânţi rock în România. Este un domeniu de activitate din care se poate supravieţui, dar nu un domeniu din care poţi trăi, pentru că sunt puţine cluburi în care se poate cânta, muzica rock este o muzică ce trăieşte strict din concerte. Încerc să fac lucrurile să nu sune atât de dramatic, dar contează foarte mult ce îţi doreşti de la viaţă. Dacă vrei să te apuci de rock în România ca să faci bani şi să fii un mare mahăr, n-o să-ţi iasă. Dacă echilibrul tău emoţional şi dorinţa de a te exprima şi de a fi într-o balanţă perpetuă cu tine sunt mai importante decât câştigurile financiare, atunci nu te mai uita la interviul ăsta şi pune mâna pe o chitară (Râde).

Ce crezi că s-a întâmplat cu societatea noastră de rock-ul nu mai are loc pe TV?

Nu s-a întâmplat nimic anormal, s-a întâmplat ceva total firesc. Muzica, să zicem începând cu anii ’50-’60, s-a promovat prin concerte live şi prin difuzări la radio. Casele de discuri au început să scoată viniuluri, ulterior CD-uri şi au început să vândă. Şi atunci au zis „Hopa! Mamă, ce tare! Hai să vindem şi să scoatem bani.“ Şi toată lumea a început să facă bani. Prin anii ’90, toată lumea era mulţumită în industrie de câţi bani se câştigau şi a apărut MTV-ul care a început să facă videoclipuri. În momentul în care s-au produs videoclipuri şi oamenii puteau să-i vadă pe artişti, pentru că la radio nu-i vedeai, singura variantă era să-i vezi la un concert live, industria s-a dat de trei ori peste cap şi a început să producă de trei ori mai mulţi bani. Şi au început să facă şi mai mulţi. Dar tot timpul când vedeau că se poate câştiga mai mult, hai să câştigăm mai mult, hai să câştigăm mai mult şi au început să transforme formaţiile rock în produse de marketing, au început să le vândă în stânga şi în dreapta în moduri inimaginabile pentru ei. Unii au făcut pact cu diavolul şi au mers pe latura asta, alţii nu au vrut şi din păcate nu mai sunt astăzi printre noi pentru că nu au ştiut cum să ia toată invazia marketingului asupra lor. Mă refer aici de perioada grunge, în care presa a identificat grunge-ul şi a început să-l vândă, inclusiv ca fashion: „Uitaţi aici pantalonii grunge! Cămaşa grunge a lui Eddie Vedder“. După care, au început încet-încet să dispară instrumentele de la televizor şi pentru că era foarte complicat să te cari după tine cu o mie de echipamente, muzica elecronică a luat faţa rock-ului, care a început să se mişte destul de greu, şi s-au schimbat generaţiile, s-a schimbat moda. Este doar o constatare din exterior. Azi nu mai e cool să fii rocker, deschizi televizorul şi nu mai sunt rockeri la televizor. Şi dacă la televizor nu mai vedem instrumente, bărboşi, burtoşi, pletoşi (Râde), e normal, din spiritul ăsta de mimetism, copiii să vrea să facă parte din cultura zilelor pe care le trăiesc. Şi atunci, rock-ul este cumva într-un con de umbră. Dar cred că îi face foarte bine, pentru că îl lasă, după o perioadă de marketing extremă, să se reorienteze către trecut, către zilele bune în care muzica se făcea de dragul muzicii şi al trasmiterii unui mesaj. 

Ce este „cool“ pentru tine?

Cred că odată cu vârsta, termenul ăsta nu mai este gravitaţional, nu te mai ţine în jurul lui. Tehnologia este foarte cool. Tehnologia, în zilele noastre, este mai cool decât muzica. Revoluţiile pe care reuşea să le stârnească muzica, pentru că a căzut în mercantilism, revoluţiile astea nu le mai poate face decât tehnologia. Pe de altă parte, băieţii din Silicon Valley nu stau toată ziua pe Facebook să arate microcipuri şi uite ce shake bem. Acolo este stat în stat, nu-i ştie nimeni şi din când în când mai apare câte un mega produs. Va fi cool tot timpul să vezi oameni împăcaţi cu ei, oameni care nu joacă roluri: al supăratului, ai hipster-ului, rolul vedetei. Oameni simpli care nu se iau în serios, asta mi se pare foarte cool.

„Primul pas greşit, primul reuşit“

M-am apucat de chitară pentru că mama mi-a spus că o să mă placă fetele mai mult

Ce te-a adus pe tine aproape de muzică?

Mama mea m-a împins către muzică undeva prin clasa a V-a, când mi-a zis că ar trebui să fac chitară. Am început să studiez chitară clasică, vreun an de zile. E mult spus că am început să studiez, am început să fac chitară clasică cu un profesor, pentru că n-am studiat absolut deloc, nu mi-a plăcut niciodată studiul şi era extrem de dificil, nu ştiam nici note, aveam tot felul de partituri greoaie. Bach pentru un copil de clasa a V-a… cred că Bach are nevoie de o anumită maturitate pentru a fi înţeles. Plus că nici aşteptările mele, plecând de la premisa maică-mii cu „Băi, trebuie să începi să cânţi la chitară“, „Dar de ce?“, „O să înceapă să te placă fetele mai mult“...a fost ţeapă. Fetelor nu le plăcea Bach, ce să mai… (Râde). Atunci, nici pe partea asta, nici pe partea cealaltă, am pus chitara în cui, mi-am luat adio de la proful de chitară şi zic „Nu mai pot“. Îmi era şi mie jenă de el, făceam de două ori pe săptămână şi de fiecare dată când venea mi-era ruşine că eu nu studiasem nimic. Chitara a stat acolo vreun an de zile, agăţată pe perete, până când a venit un prieten, Radu îl chema, mama lui era profesoară de muzică şi tatăl lui era pictor, era şi el rocker atunci, şi a luat chitara de pe perete şi mi-a arătat o formulă de la Sex Pistols. Ca să înţelegeţi, Bach se cântă cu zece degete, iar asta de la Sex Pistols era o cvintă cu două degete şi o pană, iar acele două note… eu nu ştiam că chitara mea poate să sune aşa. Eu ştiam doar arpegii. Şi zic „Mamăăă… ce… ce ai făcut acolo?“ – „E o melodie de la Sex Pistols“ – „Cine?“ – „Sex Pistols“ – „Ah…Habar nu aveam de ei. Învaţă-mă şi pe mine!“. Şi m-a învăţat să cânt cvinta asta. Cvinta este intervalul de bază în muzica rock, adică este primul lucru când îţi iei o chitară, este riff-ul, este intervalul ăla pe care îl auzi şi te-a luat din prima, te ţine acolo şi nu te mai lasă toată viaţa. Nu mi-a plăcut niciodată Sex Pistols, dar prin Radu, ei m-au adus în lumea asta. Aşa am început să cânt.

În familia ta au fost muzicieni?

Nu, mama şi-a dorit să devină actriţă, asta este una dintre marile ei frustrări, că nu a devenit actriţă. Dar este un exemplu foarte bun de vocaţie şi cum ţi-o găseşti. Nu întotdeauna gândurile sau aşteptările pe care le ai de la tine sunt cele reale. Desăvârşirea ta în viaţă nu se întâmplă întotdeauna în funcţie de lucrurile pe care ţi le doreşti. A fost sfătuită să nu dea la teatru, pentru că „sunt locuri puţine şi ştii tu cum se intră la teatru… ai grijă, mai ales că eşti fată!“. Părinţii au făcut-o să se răzgândească, aşa că a dat la Filologie, iar în urma facultăţii şi-a găsit vocaţia, pentru că mama este unul dintre cei mai fantastici profesori pe care eu i-am văzut şi tot feedback-ul care îmi vine de la foştii ei elevi este aşa. Mama a fost o profă fantastică de engleză, pe care toţi, toţi, toţi copiii ei au iubit-o la nebunie Şi acum mai vin oameni la mine: „Hei! Tu eşti Adrian Despot?“ – „Da, vrei un autograf?“ – „Nu, voiam să-ţi spun că mama ta mi-a fost profesoară la 157 şi a fost senzaţional. Te rog mult, transmite-I salutări şi pupici din partea mea!“. Asta este clar vocaţia mamei mele. Nu mai profesează din păcate.

Şocul primului succes

Mi-a luat ani de zile să învăţ să-l accept pe Adrian Despot persoana publică, care, pe lângă faptul că era un sociopat de felul lui, avea o timiditate din asta extremă.

Tu dacă ţi-ai începe acum cariera, cum ai proceda?

N-am nicio idee. Eu mi-am început cariera înainte de a apuca să-mi doresc să încep o carieră. În sensul că eram un copil care cânta la chitară la el în cameră, maică-mea mi-a zis: „Vezi că se face o preselecţie la televiziune, e o nouă emisiune, «Şcoala vedetelor», sunt tineri care cântă“  - „Păi şi?“ – „Du-te şi tu acolo, poate iei preselecţia“. M-am dus, am luat preselecţia, după care a urmat prima zi de filmări, s-a difuzat emisunea în decembrie, a doua zi eram o persoană publică. Eu voiam să-mi fac o trupă, dar nu mi-am dorit niciodată să-mi fac o trupă să fim cunoscuţi, să rupem gura târgului. Voiam să-mi fac să stau cu alţi trei băieţi să cântăm într-o cameră, să ne facem mendrele. Ei, şi postura asta de persoană publică m-a dat total peste cap pentru că în ’94 aveam 18 ani şi nu eram deloc pregătit pentru asta şi nici nu mi-o doream. A doua zi toată lumea avea o părere despre mine, toată lumea mă arăta cu degetul pe scenă, aveam concerte cu 40.000-60.000 de oameni. A fost un fenomen de masă „Şcoala Vedetelor“ şi eu nu înţelegeam ce se întâmplă, de ce sunt oamenii ăia acolo, ce vor de la mine, eu mă urcam pe scenă, făceam playback pe „Cotton Eye Joe“ şi oamenii ţipau, demenţi, şi eu eram ceva de genul „Ce aveţi? Ce-i cu voi?“. 

A fost o perioadă foarte nasoală din punct de vedere mental şi emoţional. Am fost la pământ, zob, ani de zile. M-am îngrăşat, îmi lăsam părul pe faţă să nu mă vadă nimeni… Era o perioadă destul de ciudată, era imediat după Revoluţie. Părinţii, pe vremea aia, nu-şi puneau foarte multe probleme de parenting, hai să pregătim copilul pentru viaţă… Lucrurile mergeau cumva de la sine. Mi-a luat ani de zile, zeci de ani de zile, în care eu, Adrian Despot, a trebuit să învăţ să-l accept pe Adrian Despot persoana publică, care, pe lângă faptul că era un sociopat de felul lui, avea o timiditate din asta extremă. Primul meu concert în calitate de chitarist l-am avut din spatele unor boxe. Eram atât de timid, încât m-am suit pe scenă, dar am stat ascuns în spatele boxelor, să nu mă vad. Şi mi-a luat foarte mult să fac pace cu mine, dar lucru ăsta la un moment dat s-a întâmplat şi în momentul acela s-au liniştit apele, m-am găsit eu pe mine. Am făcut un pact eu cu mine, plecând de la toate rolurile pe care le-am jucat la Şcoala Vedetelor şi, ulterior, în campaniile de presă, în apariţii publice – rolul interesantului, rolul mereu-ocupatului şi mereu-preocupatului de nişte lucruri foarte adânci – mi-am zis că viaţa e prea scurtă să joc alte roluri, îmi place de băiatul ăsta, e destul de sincer şi o să merg cu el mai departe. Şi ăsta sunt. Sunt doar eu şi nu încerc să mă vând în niciun fel. 

Am înţeles că la „Şcoala Vedetelor“ ai fost şi impulsionat să compui şi să devii tu.

Da, aia a fost salvarea mea, pentru că altfel nu aş fi reuşit. Eram foarte depresiv şi nu îmi plăcea ce cântam acolo şi atunci, Titus Munteanu a avut inspiraţia să îmi spună „Ce-i, Adrian? Ce-i cu tine?“. Eu l-am respectat şi l-am iubit foarte mult pe Titus şi i-am spus „Ştiţi, nu prea îmi place ce cânt.“ Şi zice „Păi de ce nu îţi scrii tu muzica pe care ţi-ar plăcea să o cânţi?“ – „Că eu nu compun“ – „Pai de ce nu te apuci să compui?“ – „Păi nu m-am gândit niciodată…“ – „Păi, hai, apucă-te să compui!“. Şi m-am dus acasă şi am zis „OK, o să las formula asta de la «Seek and destroy», nu mai cânt Iron Maiden - «The Number of the Beast». Hai să văd dacă pot să fac eu ceva cu chitara, care să nu sune nici a Maiden, nici a Metallica“. Şi încet-încet am început să compun, bineînţeles că primele compoziţii erau mega inspirate de genul pe care îl ascultam, dar a început să-mi placă, m-a prins, pentru că oricât de mult mi-ar fi plăcut ca muzica mea să sune ca muzica pe care o ascultam de afară, inevitabil făcând-o mult mai prost decât ei, avea o amprentă personală şi am reuşit în timp să o perfecţionez, a venit ziua în care i-am băgat pe toţi în sac şi m-am dus mai departe.

Simţi că ţi-ai făcut părinţii mândri?

Cred că da. De exemplu, am realizat că în ochii lui tata am reuşit în momentul în care m-a sunat să-mi zică un lucru senzaţional. El face foarte multe integrame şi, la un moment dat, rezolva un careu de integrame în care pe orizontală, pe linia cu galben, era numele unui artist român celebru şi, să vezi şi să nu crezi, artistul ăla celebru eram chiar eu. Deci în momentul în care am ajuns o persoană publică atât de influentă încât să intru în integramele lui taica-miu, cred că am câştigat şi în ochii lui.

Copilărie în vremea comunismului

Când au început împuşcăturile, au venit la uşă nişte oameni care au rugat-o pe bunica să le dea două cozi de mătură şi nişte cuţite, pentru că voiau să improvizeze nişte suliţe cu care să arunce în terorişti

Cum îţi aminteşti perioada copilăriei?

M-am născut la ţară, la Felnac, un sat dintre Arad şi Timişoara. M-au adus cu forţa în Bucureşti la vârsta de un an, nu am avut cum să mă opun şi ceva mi-au făcut, că m-am adaptat destul de greu la Bucureşti, în continuare nu ştiu străzile, dacă n-ar exista GPS pe telefon aş fi disperat. Şi toate vacanţele mi le-am făcut la Arad, la bunici. Era momentul din an pe care îl aşteptam. Acum, dacă stau să mă gândesc, cum venea vacanţa de vară, ai mei buf! mă puneau pe tren, mă trimiteau la Arad şi mă întorceam după trei luni. Acum stau şi mă gândesc, eu nu pot să stau o săptămână când pleacă ai mei copii în tabără, sunt înnebunit, nu mai ştiu ce să fac. Deci trebuie să mai sap puţin, să văd de ce eram eu trimis trei luni de acasă, dar le mulţumesc pentru că mi-am făcut toate vacanţele acolo, Aradul era un oraş superb pe vremea mea, acolo mi-am făcut prima gaşcă de prieteni, prima gaşcă de rockeri. Sunt foarte multe amintiri care mă leagă de Arad.

Cum era să fii copil în vremea comunismului? Ajungeau cumva la tine lipsurile?

Sigur. Ce mi-a plăcut cel mai tare la ai mei era că de fiecare dată când ne strângeam în sufragerie, mai erau prieteni în vizită şi se spuneau bancuri cu Ceauşescu, era intro-ul ăsta: „Adri, vino încoa’! Deci tot ce vorbim în casa asta, rămâne în casa asta, da? Nu iese nimic, nu spui nimic, nu povesteşti mai departe la şcoală!“ Cam aşa se desfăşura.

Ţi-aduci aminte de Revoluţie?

Da, Revoluţia m-a prins la Arad, care era al doilea oraş care a intrat în revoluţie după Timişoara. Bunica mea stătea într-un bloc, la parter, fix vizavi de liceul Hidro, şi la un moment dat au început împuşcăturile şi au venit la uşă nişte oameni, erau nişte revoluţionari, care au rugat-o pe bunică-mea să le dea două cozi de mătură şi nişte cuţite, pentru că voiau să improvizeze nişte suliţe, să se urce pe bloc şi să arunce cu „suliţele“ vizavi, pe liceu, unde erau teroriştii şi trăgeau cu mitraliera. Au fost nişte momente pe care eu, fiind în clasa a VIII-a, le luam cumva copilăreşte, nu ştiam exact ce se întâmplă. În momentul în care am ajuns acasă, la Bucureşti, am înţeles mai bine ce se întâmplă, pentru că mama alerga prin casă, aduna conserve din cămară şi strângea pungi cu mâncare să le ducă la spitale, iar taică-miu se târa pe burtă pe sub geam. (Râde) Tata era: „Nu, stai jos, stai jos, că se trage“ şi mama era „Trebuie să mergem la spital să ducem mâncare!“.

Ce te enervează cel mai tare la lumea în care trăim?

Lucrurile banale: minciuna, prefăcătoria şi prostia. Prostia mă enervează foarte tare. Hai să nu sune urât, lipsa de pregătire. Am suferit foarte mult în anii de început cu Viţa de Vie, pentru că în inocenţa mea, aveam pretenţia ca presa muzicală din România să fie, la rândul ei, pregătită şi şcolită şi întrebările pe care le pune să fie întrebări pertinente. Adică eu eram cu mintea la presa de specialitate care se făcea în străinătate, ori la noi, am avut câteva vârfuri, care unele din ele, din fericire, încă sunt în viaţă, dar în rest, oamenii ăia care erau trimişi să ia interviurile nu aveau nicio treabă cu trupa, nici nu ştiau ce trupă e, nici discografia, nici cum îi cheamă pe ăia. Dacă luau interviu unui matriţer sau basistului de la Incubus, pentru ei era acelaşi lucru, pentru că nu aveau nicio idee despre niciunul dintre ei. Şi mi-am luat un mare pumn în faţă. Eu tot aşteptam momentul: „OK, şi acum hai să vorbim despre muzică!“. E cel mai mişto lucru atunci când se întâlnesc doi oameni pasionaţi de muzică şi îi închizi într-o cameră şi după trei luni de zile te duci să-i iei de acolo şi ei zic „Nu, nu, nu, stai că mai avem puţin, că mai avem o problemă de discutat“.

Tu te consideri un om fericit?

Sunt, da.

Ce te face fericit?

Familia şi formaţia mea.

image

FOTO Facebook Viţa de Vie

Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite