Uniunea Europeană nu mai apucă pensia? Cauze şi dileme ale Europei cu două viteze

În analiza de faţă încerc să înţeleg câteva cauze care au condus la apariţia celor cinci scenarii privind viitorul Uniunii Europene, foarte probabil cu cele mai mari şanse de implementare fiind cel al Europei cu două viteze. Să le împărţim în cauze economice, sociale şi politice, deşi sunt mai multe tipuri. În final, îmi exprim cîteva dubii cu privire la eficienţa implementării Europei cu două viteze pe termen mediu.

Pe 25 martie anul acesta, se împlinesc 60 de ani de la Tratatul de la Roma - tratatul ce a consfinţit înfiinţarea Comunităţii Economice Europene. Pare că Uniunea Europeană, aşa cum o ştim astăzi, nu va mai apuca pensia. Scenariile prezentate de Preşedintele Comisiei Europene imaginează mai puţină integrare pentru mulţi mai degrabă decât mai multă integrare pentru toţi. Oboseala procesului de integrare europeană pare a-şi spune cuvântul.

Principalele cauze economice sunt legate de criza care a lovit economiile europene. Centrul consideră acceptabilă integrarea europeană a periferiei până la momentul în care încep să apară şi costurile nete. Primul şoc asimetric ce a lovit Zona Euro a dezvăluit marea divizare dintre Germania şi alte câteva ţări mici din Nord şi Grecia, Portugalia, Spania şi alte ţări din clubul european care au suferit ceea ce se numeşte deceniul pierdut. Introducerea monedei euro fără instituţiile aferente a lăsat fără instrumente de ajustare ţările de la periferie şi a permis ţărilor din centru să-şi maximizeze avantajele pieţei unice (simplist celelalte ţări văzute ca pieţe de desfacere, deşi nu înseamnă doar acest lucru) fără a suporta costuri foarte mari. Cum a apărut prima criză serioasă (economia funcţionează totuşi ciclic, cu recesiuni si expansiuni), ţările din centru au conştientizat că trebuie să mai suporte şi costuri în oglinda beneficiilor creării de comerţ şi asta nu este ceva foarte confortabil pentru ele.

Perioada de aur a beneficiilor extinderii pieţelor de desfacere către Centrul şi Estul Europei prin aderarea la UE în 2004 şi 2007 plus aderarea Croaţiei a apus.

Substanţa a fost extrasă, conturile s-au umplut, rentele s-au extras, s-a liberalizat ce era de liberalizat, s-au privatizat profiturile. Ceea ce a mai rămas nu rentează, nu merită efortul, randamentele încep să se micşoreze. Şi exact când începuse un proces de ajungere din urmă sustenabil în ţările din Est, clubul se reformează.

Periferia a început să se trezească. Începe sa citească statisticile conform cărora structura veniturilor fiscale pe contribuabili mici si mijlocii/contribuabili mari este de 52/48 în România, invers faţă de Germania cu 35/65, de exemplu. Chiar dacă a fost în ultimii 10 ani de 11-15% în România faţă de 6-8% în Vestul Europei, marja de profit începe să se reducă. Periferia vrea impozite şi taxe de la multinaţionale prin Directiva 1164, îmbunătăţeşte metodele de control asupra preturilor de transfer, companiile mici/autohtone cer tratament fiscal egal.

Periferia vrea să iasă din cercul vicios al salariilor mici, măreşte salariile minime şi cere standarde egale pentru muncă egală. Periferia cere investiţiile promise la privatizare, a învăţat să ceară tehnologie înaltă. Periferia a priceput că vrea ca o parte din substanţă să rămână aici.

Periferia şi-a dat seama că nu poate ţine creierele aici decât prin ieşirea din capcana forţei de muncă prost plătite. Forţa de muncă relativ calificată şi ieftină dispare. Periferia a început să deschidă ochii la strategia wage led growth şi asta se vede în dinamica fluxului net intrări/ieşiri produse de firmele străine. În perioada 2007-2011, soldurile finale au fost pozitive, intrările cumulate (participaţii la capital plus profit) fiind de 44,9 miliarde euro şi un flux al creditelor de 29,3 miliarde euro (negativ în 2012), iar ieşirile (pierderi plus dividende) de 31,4 miliarde euro. Începând cu 2012 şi pana în 2015 (inclusiv), soldurile finale au devenit negative, totalul intrărilor fiind de 34,5 miliarde euro, cu 6 miliarde euro mai mic decât totalul ieşirilor sub forma de pierderi plus dividende de 24,7 miliarde euro şi sub forma de credite rambursate de 15,8 miliarde euro (detalii în studiul Academiei Române, Strategia de dezvoltare a României în următorii 20 de ani, vol III, partea a 2-a, 2017, pagina 759).

Viitorul nu arată prea bine în ţările din nucleul dur şi politicienii din aceste ţări trebuie să reacţioneze într-un fel.

Strâns legate de cauzele economice, cauzele sociale cântăresc puternic în decizia de delimitare formală între centru şi periferie. Ţări din nucleul dur nu văd cu ochi buni creşterea şomajului în ţările lor şi mai ales gravitatea acestei probleme în rândul tinerilor. În ianuarie 2017, circa 4 milioane de şomeri aveau vârsta de până în 25 de ani, dintre care 2,8 milioane de şomeri tineri în Zona Euro. Rata şomajului în rândul tinerilor în Zona Euro a depăşit demult orice prag de alarmă, rămânând de ani buni la peste 20%. Ce tip de model social este acela în care peste 1 milion de tineri europeni (vârsta 15-24 de ani) s-au trezit şomeri în cei 6 ani de criză? Ce să mai spui când constaţi că rata NEET în rândul tinerilor cu vârsta între 15 si 24 de ani a crescut atât la nivel european (de la 10.9% în 2008 la 12% în 2015) sau că unul din zece tineri europeni trăieşte în sărăcie deşi are un loc de muncă? Mai mult, unul din zece tineri părăseşte de timpuriu sistemul educaţional, iar 28% dintre tinerii europeni cu vârsta cuprinsă între 16 şi 29 de ani sunt în stare de sărăcie şi excluziune socială, în creştere în timpul crizei. Îngrijorător, peste 10 milioane de tineri se confruntă cu deprivare materială severă. Viitorul nu arată prea bine în ţările din nucleul dur şi politicienii din aceste ţări trebuie să reacţioneze într-un fel. Ar fi dificil să dea vina pe ineficienţa deciziilor lor şi atunci nu mai bine acuzăm dumpingul social al lucrătorilor proveniţi din Est? Mobilitatea/flexibilitatea forţei de muncă este utilă doar în modelele macroeconomice, în practică aceasta creează grave probleme dacă este gestionată ineficient. Migraţia a pus şi ea presiune pe acest aspect şi pare că soluţiile găsite sunt insuficiente.

Decidenţii politici din Zona Euro caută un exit, caută vinovaţi, caută să proiecteze propriile nerealizări pe cetăţenii/ţările din periferia UE.

În sfârşit, nu lipsite de importanţă sunt cauzele politice. Cu electorate din ce în ce mai conservatoare, cu comportamente de tip generaţie pierdută în rândul tinerilor şi cu o împărţire/difuzare a puterii din ce în ce mai manifestă (poate cel mai bine explică acest concept Moises Naim în Sfârşitul puterii, Editura Antet, 2015) plus consecinţele Brexitului şi ale efectelor înţelegerii ciudate a corectitudinii politice, decidenţii politici din Zona Euro caută un exit, caută vinovaţi, caută să proiecteze propriile nerealizări pe cetăţenii/ţările din periferia UE. Sunt de înţeles într-un fel, proiectul euro nu dă prea mari semne de eficienţă fiind incomplet încă din starea iniţială. Calculele privind maximizarea voturilor la alegerile cruciale din Franţa şi Germania din acest an incumbă asigurări date cetăţenilor din cele două ţări privind menţinerea locurilor de muncă, escaladarea protecţionismului pentru a păstra o cerere solvabilă recurentă pentru produsele autohtone precum şi păstrarea unei calităţi a vieţii mult peste ceea ce regăsim în periferie.

Dacă am văzut câteva dintre resorturile intime ale apariţiei scenariului Europei cu două viteze să analizăm câteva dintre riscurile implementării acestui scenariu. Sau poate ar fi mai corect să pornim de la vulnerabilităţile dezbaterii pripite a acestor idei.

Într-o perioadă de maximă incertitudine economică, socială, politică, geostrategică s.a., o dezbatere ce pare a fi fost deja finalizată înainte de a începe nu va pune decât paie pe focul creat de adepţii teoriilor conspiraţioniste, maximizând paleta de atacuri din partea partidelor populiste/naţionaliste cu efecte de tip pierdere-pierdere la nivelul tuturor ţărilor membre UE. Crearea unei falii între Nordul si Sudul Europei (detalii în prima propunere de dezbatere internă serioasă privind Europa cu două viteze, Strategikon, martie 2016, strategikon.ro) nu ar conduce decât la marginalizarea periferiei şi la îngreunarea procesului de catching up din partea ţărilor care nu pot merge cu o viteză de integrare mai mare.

Cu privire la implementarea Europei cu două viteze, se cuvine a se menţiona câteva dileme deocamdată. De la dezbaterea incompletă la implementarea defectuoasă nu ar mai fi decât un singur pas.

Va fi dificil de creat trei inele/viteze de integrare dintr-un motiv simplu: ţările din nucleul dur nu îndeplinesc ele însele criteriile de convergenţă.

Care va fi metoda de implementare a scenariului Europei cu doua viteze? Cum va funcţiona procesul de fundamentare şi de adoptare a deciziilor? Cine va lua parte la masa deciziilor? Ce rol vor juca ţările din inelele doi şi trei? Aici avem prima dilemă. Intuiesc că se va merge pe metoda cooperărilor consolidate, metodă ce poate fi aplicată pentru toate politicile europene (cu excepţia celor în care UE are competenţă exclusivă). Această procedură are câteva avantaje semnificative faţă de modificarea Tratatelor, care se va face greoi. Primul avantaj este că ea deja funcţionează şi este prevăzută detaliat în Tratat. Al doilea avantaj este acela că permite adâncirea integrării pentru statele care pot şi vor să meargă cu o viteză mai mare dar permite si celorlalte state să se alăture la o iniţiativă sau alta în funcţie de interesele definite. Al treilea avantaj pentru această metodă de coordonare este aceea a posibilităţii activării clauzelor pasarelă conform cărora se poate trece de la votul în unanimitate la cel cu majoritate calificată, sau de la o procedură de reglementare specială la una ordinară. (detalii se pot accesa aici).

Va fi dificil de creat trei inele/viteze de integrare, aşa cum se discută acum (primul format din ţările din Zona Euro care îndeplinesc criteriile de convergenţă, al doilea din ţările din Zona Euro care nu indeplinesc criteriile de convergenţă iar al treilea din celelalte ţări din UE), dintr-un motiv simplu: ţările din nucleul dur nu îndeplinesc ele însele criteriile de convergenţă. Iată criteriul datoriei publice de maxim 60% din PIB care nu este îndeplinit de Belgia (108,8% din PIB), Germania (69,4% din PIB), Spania (100,3%), Franţa (97,5% din PIB) sau Italia cu 132,7% din PIB, Portugalia cu 133,4% din PIB s.a.m.d. Sau criteriul deficitului bugetar de maximum 3% din PIB încălcat de Belgia (3,8% din PIB în Q32016, ultimele date oficiale Eurostat), Franţa 3,5% din PIB, Portugalia 3% din PIB şi probabil şi Spania şi Italia vor depăşi pragul angajat. Care sunt ţările care ar face parte din primul inel de integrare în condiţiile în care multe dintre ţările din nucleul dur nu respectă criteriile de convergentă nominală, iar ţări din periferie respectă aceste criterii, dar au o convergenţă reală redusă? Iată a doua dilemă.

O a treia dilemă ar fi cea legată de împărţirea beneficiilor în urma reformării procesului de integrare europeană. Vor mai rămâne principiile preferinţei comunitare, al solidarităţii şi al coeziunii? Adică câştigurile statelor din nucleul dur generate de efectul de creare de comerţ pe pieţele din periferie vor fi însoţite de menţinerea alocărilor de fonduri structurale şi de coeziune? Pentru că dacă nu va fi aşa, practic falia ce se va crea între centru şi periferie înseamnă condamnare la subdezvoltare pentru ţările în dezvoltare şi implicit negarea principiilor de bază ale construcţiei europene, ceea ce nu ar fi prea plăcut nici pentru România.

Într-o analiză ulterioară, merită de amintit efectele scenariului Europa cu două viteze pentru România şi ce acţiuni ar trebui implementate de decidenţii noştri publici pentru a minimiza pierderile din aplicarea unei astfel de reforme la nivelul UE.