Criza economică globală ­– orizont 2019

De mai multă vreme am tot auzit că omenirea este în criză, că lucrurile merg în general prost iar speranţele de mai bine sunt reduse. Cumva, s-a lipit această afirmaţie generală în mintea oamenilor şi a celor ce fac presă, iar opiniile contrare nu au prea multă aderenţă.

Cumva, această afirmaţie este adevărată, dar numai parţial. Este uşor de observat că fiecare secol, deceniu sau an aduce cu sine probleme, atât la nivel micro, cât şi la nivel macro. Oamenii au creier şi izbutesc să le rezolve pe multe dintre acestea, pentru că materia cenuşie slujeşte gândirii, iar nu lenei. În fond, alungarea din Rai a fost însoţită de câteva decizii aspre, care au anunţat omului o soartă mai grea decât şi-ar fi dorit.

Cele spuse mai sus sunt perfect valabile astăzi, mâine, aşa cum au fost şi ieri. Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem că progresul tehnologic pe care îl avem a adus cu sine nu doar mii de şanse şi deschideri pentru foarte mulţi dintre noi, ci şi posibilităţi mai rapide de prăbuşire a propriilor averi, afaceri sau chiar state.

Astfel, viteza crescută pe care a adus-o tehnologia în cvasi-unanimitatea activităţilor umane a permis naşterea unor afaceri şi cariere de succes, dar şi picaje accelerate din partea celor ce au ratat starturile. Nu mai este de ales, fiecare dintre noi suntem conştienţi că nu mai avem alternative: ori ne adaptăm la viteză, ori ne scufundăm în largul ei fluviu.

Tehnologie şi educaţie 

Informatica a devenit o cheie a progresului ­– dar în acelaşi timp şi o condiţie obligatorie a acestuia. Nu se mai poate realiza profit în lipsa unei dotări tehnologice adecvate, dintre care accesul la internet de mare viteză se remarcă: comunicările de afaceri, transmiterea de documente la distanţe lungi, aflarea de ştiri în timp real devin obligatorii.

Toate acestea reprezintă premise ale dezvoltării personale şi de grup, a companiilor şi statelor. Dar nu este mai mult de atât; contează într-o mai mare măsură cantitatea de creier folosită, iar pentru aceasta, educaţia are un rol fundamental.

Omul educat, care citeşte mult, este cheia succesului. El va putea să reuşească acolo unde alţii nu vor putea, iar în educaţie va găsi mereu noi resurse de exploatat. De aceea, finanţarea educaţiei în secolul vitezei şi al internetului la un nivel superior devine obligatoriu, iar adoptarea de discipline în programa şcolară prin care se stimulează creierul – cum ar şi jocul de şah şi de go – trebuie mai mult decât încurajată, devine şi ea cvasi-obligatorie.

Ambele măsuri, cumulate – finanţarea superioară şi practicarea sporturilor minţii – vor aduce un profit uriaş din prima zi a implementării lor. Teoria economică spune că pentru educaţie, la fel ca şi pentru apărarea naţională, statele trebuie să investească 10% din bugetul naţional. Este adevărat însă că mai mult de 10% nu este necesar pentru apărare, pe când depăşirea celor 10% pentru educaţie se poate face fără consecinţe negative.

De fapt, Japonia a investit în educaţie multă vreme după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial până la 50% din bugetul naţional, iar rezultatele se văd încă din anii 1960.

Cu toate acestea, oricât s-ar investi în educaţie, rezultatele vor fi minime în lipsa bunei administrări a statului, în vederea funcţionării cât mai aproape de perfecţiune a statului de drept. Respectarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor statului – oricare ar fi acest stat – reprezintă cheia principală în vederea propăşirii tuturor cetăţenilor acestuia.

Respectul faţă de lege este obligatoriu, legalitatea fiind – după libertate – cel mai important atribut al statelor şi cetăţenilor. Doar întărirea sentimentului legalist şi împiedicarea celor puternici de a încălca Constituţia şi legislaţia cu putere inferioară legii fundamentale contribuie în cel mai înalt grad la creşterea loializării cetăţenilor faţă de propriul stat.

În lipsa acestui sentiment de loialitate, apar fie revoltele împotriva conducătorilor tiranici şi/sau corupţi, iar dacă acestea nu pot fi uşor realizate – poliţiile fiind eficiente – emigrarea rămâne singura soluţie, deoarece oamenii ştiu foarte bine care sunt carenţele propriului stat, chiar dacă nu poate exprima cu acele cuvinte alese folosite de oamenii de ştiinţă.

Cu toate acestea, mai există o altă premisă a progresului: controlarea bugetului de cheltuieli.

Aruncarea nesăbuită de bani pe fereastră duce la catastrofă, mai devreme sau mai târziu. Statele, pentru a menţine la putere politicieni incompetenţi – menţinerea la putere fiind de fapt vârsta lor activă – se îndatorează cel mai mult, amanetând viitorul generaţiilor următoare. Astfel, cei 20 de ani de vârstă activă a unui politician – ca medie – se traduc în fixarea de gâtul tinerilor a unei pietre de moară. La un moment dat însă se va sparge rana, iar tot puroiul va năvăli, murdărind totul.

Să nu ne iluzionăm: datoria publică a Greciei – de 132% din PIB, sau cea a Italiei – de 115% din PIB nu a apărut din neant şi cu atât mai puţin într-un singur an. Cuantumul acsteia a fost rezultatul lipsei de transparenţă şi predictibilitate a statului şi acţiunii administrative, a nepotismului şi corupţiei masive, precum şi dorinţei de cumpărare a electroatului de politicieni incapabili să-şi dezvolte economic propria ţară.

S-a preferat aproape întotdeauna împrumutul în contul datoriei publice, în dauna asanării legislaţiei fiscale şi a reducerii taxelor.

Lipsa de educaţie şi de impunere a standardelor legale de studii pentru persoanele care doreau să candideze pentru o funcţie de demnitate publică la nivel naţional sau local a dus cele două state membre UE, dar şi multe altele de pe fiecare continent, la marginea prăpastiei. Faptul că încă nu au căzut în ea nu înseamnă că nu vor ajunge acolo, dacă vor continua cu măsurile aberante din punct de vedere economic, dintre care creşterea cuantumului taxelor şi impozitelor reprezintă cel mai puternic argument pentru instaurarea definitivă a sărăciei în ţara respectivă.

De asemenea, lipsa prudenţei în economie se soldează cu daune foarte grave, de multe ori antrenând chiar falimentul companiei sau persoanei în cauză. Istoria economică este plină de astfel de exemple, iar dintre toate greşelile făcute în materia lipsei de prudenţă, renunţarea la garanţiile solide – de cele mai multe ori imobiliare – aduce la prăbuşire într-un ritm rapid.

Această lipsă de prudenţă a băncilor a făcut ca în cele din urmă o criză uriaşă să se declanşeze în a doua parte a anului 2007, în cea mai puternică economie a lumii. Efectele au fost rapide şi pe plan global, dispărând în câteva luni peste mii de miliarde de dolari, ceea ce a avut un efect devastator asupra economiilor, dar şi asupra psihologiei individuale.

Astfel, investitorii – indiferent de calibrul lor – şi-au pierdut în mare măsură încrederea în capacităţile sistemelor financiare, precum şi în forţa statelor de a supraveghea eficace actorii economici. Sentimentul de neîncredere a fost amplificat de momentul adevărului datoriei publice a statelor, care a apărut la puţină vreme după ce băncile au trebuit să înfrunte marele şoc.

Odată ce s-a pierdut încrederea, investiţiile au scăzut peste tot, iar acestea se fac în condiţii mai riguroase, cu verificarea temeinică a pieţelor unde se doreşte să se pună banii în mişcare.

Criza respectivă a apărut cum nu se putea mai prost. Concret, statele – dar şi companiile – îşi fac planificările financiare şi estimările economice folosite cel mai frecvent pe o perioadă de 5 ani. Se colectează date, se ajustează planuri şi operaţiuni, dar toate se fac în general în această matrice temporală de 5 ani.

Planificările au ca puncte de plecare războaiele, deoarece ele aduc schimbări profunde în ecuaţia economică, iar după aceea sistemele administrative şi financiare trebuie să opereze în raport de rezultatele confruntărilor militare.

Astfel, după 1945 s-a intrat în exerciţiul de planificare 1946 – 1950, 1951 – 1955, 1956 – 1960 ... 1986 – 1990. După căderea comunismului în Europa, planificările au adus importante corecţii şi s-a mers mai departe: 1991 – 1995, 1996 – 2000, 2001 – 2005, 2005 – 2010.    

Criza începută în a doua parte a anului 2007 a avut două aspecte majore. În primul rând, a fost de o amplitutidine rar întâlnită, fiind comparată cu aceea din 1929, ca efecte. În al doilea rând, a apărut în mijlocul unei planificări plină de optimism. Suplimentar, a avut parte de lideri de state şi companii destul de slabi, chiar dacă îndeplineau la grad maxim criteriul lăcomiei.

Toţi aceşti trei factori au produs o panică imensă, amplificată şi de reevaluarea performanţelor unor state membre UE, care a crescut neîncrederea în orice guvern – instituţia care, potrivit normelor constituţionale din orice ţară, conduce activitatea de REZOLVARE a treburilor publice, asigurând realizarea politicii interne şi externe. Astfel, investitorii au solicitat – iar cei mari au primit – sprijin financiar, cu ajutorul politicienilor panicaţi.

Politicienii au salvat marile companii şi băncile, crescând doza de neîncredere din societate: „cei puternici se apără între ei, cei mici vor suferi oricum”. Efectul direct a fost următoarul: oamenii cu venituri mai mici sau companiile de mai mică anvergură s-au simţit neprotejate şi în consecinţă, au redus şi ele investiţiile, contribuind la imobilizarea pieţei muncii şi n-au mai creat astfel locuri de muncă.

Acest fenomen a fost specific anilor 2008 – 2011, ceea ce înseamnă că planul de dezvoltare a statelor din perioada 2011 – 2015 şi-a început aplicarea în aceeaşi modalitate nedorită, de salvare a actorilor economici care aveau active prea toxice pentru a mai putea rezista. Cumva, s-a optat doar pentru oprirea creşterii numărului de falimente, atfel încât să se reducă pierderile de locuri de muncă, urmând ca din 2012 – 2013 să se facă paşi efectivi pentru reluarea creşterii economice, indiferent cât de mică ar fi ea.

Dacă analizăm situaţia ţărilor cu o economie bine articulată, observăm că aşa s-a procedat peste tot. Chiar dacă variaţiile şi particularităţile întâlnite în cadrul fiecărui stat sunt destul de mari, mecanismul este acesta şi nu s-a imaginat un altul mai bun, în care să se analizeze în fiecare ţară care sunt cheltuielile inutile sau ineficace, urmând a le tăia mai întâi pe acestea. De fapt, cum multe cheltuieli inutile sunt de obicei realizate pentru a cumpura sprijinul politicienilor, nimeni nu s-a atins de ele, deşi era evident că au un cuantum mare în fiecare ţară şi un efect social deloc neglijabil.

Cumva planul şi tactica aceasta au mers. În 2013 din ce în ce mai multe economii naţionale au început să raporteze că au reintrat cu socotelile pe plus, ceea ce le-a permis din ce în ce mai multor investitori să îşi redevină optimişti. Iar asta se traducea în întocmirea unor planuri de dezvoltare mai bună pentru anii 2016 – 20120, iar mugurii implementării ar fi părut prin 2014, deoarece planurile se discută temeinic anterior, iar implementarea se testează mai întâi cu unul-doi ani înainte de momentul oficial de debut al executării planului.

Afacerile la nivel global au nevoie de Rusia, cum şi Rusia are nevoie de celelalte state pentru economia sa.

Dar iată că anul 2013, care a început interesant, dar nu extraordinar de periculos – a se vedea retragea fostului conducător al catolicilor şi alegerea unuia nou, mare iubitor de fotbal – a cunoscut la final o radicalizare extraordinară pe continentul european, acolo unde există cea mai mare piaţă, precum şi cele mai eficace sisteme de conducere a statelor.

Mai mult, anul 2014 a adus complicaţii majore nu doar într-o singură ţară, ci dimpotrivă – este implicată una dintre cele mai mari forţe geopolitice iar rezultatele nu sunt încurajatoare.

A avut loc o fugă deosebită de capital din Rusia, peste 70 de miliarde de dolari în luna februarie şi martie, preţul unor acţiuni s-a prăbuşit iar anumite companii ruse încep să vadă că le este mai greu să acţioneze în Europa şi SUA. Au fost aplicate sancţiuni anumitor oameni de afaceri ruşi iar cursul valutar a înregistrat în luna martie valori teribile, Banca Centrală Rusă fiind nevoită să cheltuie mulţi bani pentru a susţine cursul rublei.

Toate aceste evenimente au fost observate de mediul de afaceri, care este influenţat de marile posibilităţi economice pe care le are Rusia. Astfel, există companii europene care trăiesc de pe urma banilor de la Moscova, sportul european a profitat şi el iar universităţi celebre şi-au finanţat anumiteri extinderi cu banii studenţilor ruşi şcolarizaţi. Lista este lungă şi nu are rost să o detaliem. Cert este că afacerile la nivel global au nevoie de Rusia, cum şi Rusia are nevoie de celelalte state pentru economia sa.

Or, tot ce s-a întîmplat în ultimele luni a readus neîncrederea la nivel global. Nu ştim neapărat cine a avut o reprezentare greşită a reacţiilor politice, dar ştim că acum sunt companii care nu se mai gîndesc să investească în anumite zone, iar acest lucru iar îngheaţă economiile, piaţa locurilor de muncă şi creşterea salariilor.

Crize economice în 2016 - 2017

Această blocare şi neîncredere este cea mai grea posibilă, deoarece apare la 6 ani după apariţia marii crize bancare şi la 4 ani de apariţia marii crize a datoriilor publice a statelor. Amploarea acestora a fost atât de mare, încât a debilizat întreaga economie globală pentru o lungă perioadă, facând grea recuperarea.

Problemele de acum au anulat în bună măsură planurile de recuperare economică pentru perioada 2011 – 2015, şi sunt convins că îl afectează deja pe cel aferent intervalului 2016 – 2020.

Consecinţele vor fi grave, creşterea demografică trebuie absorbită de economie, dar acest lucru nu se poate acum. Această incapacitate se va traduce în presiunea unor migraţii, dar şi în proteste interne, în mai multe state, deja vulnerabilizate de evenimentele ultimilor ani – Primăvara Arabă, Occupy Some Streets (în mai multe capitale) etc.

De aceea, trebuie să înţelegem că în lipsa unor lideri autentici şi eficienţi – atât în politică, cât şi în economie – statele şi economiile se vor vulnerabiliza şi mai mult, ceea ce le va face să rateze nu doar ţinta de rezolvare a crizelor economice în intervalul de timp 2016 – 2017. Iar aceasta este prea mult – deoarece puţini strategi din diferitele guverne înţeleg acum ce înseamnă mai mult de 12 ani de vulnerabilităţi în economie – potenţialul exploziv se va apropia de o explozie „atomică“.

De aceea, nu cred că economia globală îşi va reveni cu adevărat în următorii 2-3 ani, doar după 2018 vom putea vorbi de o posibilă creştere reală. Dar pentru aceasta, mai este nevoie de lideri de valoare, la nivelul fiecărei ţări – ceea ce nu prea există, din păcate.

Iar dacă această generaţie de polticieni, la nivel global, nu va reuşi, vom vedea cum efectele eşecurilor lor din ultimii 7 ani se vor materializa în ceva foarte grav, nu doar la nivelul unor naţiuni, disparat, ci la nivel de continente. Rămâne de văzut cine va fi considerat principalul vinovat pentru situaţia în care se află astăzi prea multe state, pentru că o astfel de notă de plată va fi greu de suportat.