Ce planuri are guvernarea PSD-ALDE cu investiţia în gazele din Marea Neagră. Cu ce se alege România şi ce lege se pregăteşte în Senat

Mihai Tudose, iniţiatorul proiectului de lege care are în vedere adoptarea unor măsuri necesare care să reglementeze mai bine operaţiunile offshore.

Roata norocului s-a oprit în dreptul guvernării PSD-ALDE atunci când vremurile ne-au adus în situaţia de a negoca investiţia Exxon-OMV Petrom în producţia de gaze naturale din Marea Neagră.

România, dacă ar fi avut o guvernare serioasă şi nu una asemănătoare cu leadership-ul unei găşti ce controlează un cartier rău-famat dintr-un stat latino-american, ar fi trebui să aibă în vedere trei mari obiective atunci când vine vorba despre investiţia în gazele din Marea Neagră:

• Să asigure un cadru fiscal coerent din care statul să ia suma corectă care i se cuvine. Asta înseamnă negociere, inteligenţă, simţ de răspundere şi un plan care să se întindă pe 10-20 de ani. Consecinţele ar fi un preţ corect al resursei naturale, consumatorul român sa simtă un beneficiu de pe urma asta iar investitorii să fie încurajaţi şi stimulaţi, să fie conştienţi că au luat decizia corectă mizând pe Marea Neagră.  
• Dezvoltarea acestui sector prin atragerea de noi tehnologii şi şcolarizarea unei noi generaţii de ingineri pentru operaţiuni de exploatare la mare adâncime (să nu avem oameni calificaţi la locul de muncă, aşa cum sunt o groază de politicieni).  
• Transformarea României într-un actor regional important pe piaţa gazelor naturale.

Astăzi, România este departe de toate aceste obiective. Vremurile se schimbă şi ne aduc în situaţia în care statul român să fie din nou în faţa unui test important în care trebuie să demonstreze ceea ce nu a reuşit niciodată: că are viziune.

Cum priveşte PSD investiţia din Marea Neagră

Un proiect de lege iniţiat în octombrie 2017 de fostul premier Mihai Tudose şi care se află pe masa senatorilor are în vedere adoptarea unor măsuri necesare care să reglementeze mai bine operaţiunile offshore.

Ce măsuri fiscale presupune legea:

• producţia offshore să fie exceptată de la prevederile OG6/2013 şi de la OG7/2013 prin care se instituie un impozit de 0,5% la stabilirea cifrei de afaceri companiilor producătoare de gaze naturale şi se supraimpozitează cu 60% veniturile suplimentare de pe urma producţiei (deja sunt excepţii garantate producţiei offshore de o ordonanţă de urgenţă din anul 1999).  
• acordă posibilitatea acestor companii de a fi îndreptăţite la un credit fiscal pentru sumele percepute de autorităţile publice în plus faţă de sumele care ar fi fost datorate în conformitate cu prezenta lege.  
• titularii acordurilor petroliere trebuie să achiziţioneze bunuri şi servicii de la persoane juridice române cu un capital deţinut în proporţie de 25% de persoane fizice şi juridice române.  
• o pătrime din numărul total de angajaţi să fie cetăţeni români cu rezidenţă fiscală în România.

Legea lui Tudose pare să nu aibă niciun calcul în spate

Dacă citiţi proiectul normativ şi expunerea de motive, veţi vedea că nu există niciun calcul precis care să demonstreze că exceptarea producătorilor offshore de la OG6/2013 şi OG7/2013 este cea mai potrivită sau mai corectă măsură.

Pe de altă parte, statul are dreptate să se asigure că îi stimulează pe producători ca să creeze o piaţă şi să nu impoziteze gazul doar pentru că iese la suprafaţă. Dar, care sunt calculele? Care este raţionamentul? Dacă există vreun calcul şi este trecut în vreo agendă băgată într-un sertar, cred că ar trebui făcut public, pentru că nu apare nicăieri.

Altfel, se încurajează retorica de tipul „vin capitaliştii şi ne fură”. Este retorica cu accent rusesc a celor care nu îşi doresc ca România să contribuie la securitatea energetică din regiune şi vor să rămânem nişte proşti cu resurse naturale neexploatate. Să ne mândrim că le avem, dar să nu facem nimic cu ele, doar să le menţionăm în manualele de geografie şi geologie. Puţină transparenţă nu ar strica.

Investiţia din Marea Neagră văzută la rece

În momentul de faţă, Exxon a investit 1.5 miliarde de euro pentru a căuta gaze în Marea Neagră fără să vadă o moleculă de gaz. Dacă Exxon şi OMV-Petrom vor hotărî în acest an să facă exploatare şi producţie în Marea Neagră, trebuie să fim conştienţi că aceste operaţiuni se vor produce în larg, la mare adâncime. Instalaţiile vor fi departe de ţărm şi vor fi complet noi.

Va dura, poate, chiar 2 ani, până când vor fi aduse şi montate platformele, apoi sondele maritime, iar până să iasă gaz se va fora kilometri întregi în adâncul Mării Negre. Apoi, vor fi construite conducte pe sub apele mării care să preia gazul de-acolo şi să-l ducă pe ţărm pentru a fi introdus în Sistemul Naţional de Transport (SNT). Toate aceste operaţiuni sunt extrem de complicate şi de costisitoare şi aici vorbim atât de echipamentul folosit cât şi de resursa umană, de know-how de ani de zile până când investiţia va fi amortizată.

Este de înţeles de ce statul român ar trebui să ia măsuri care să stimuleze investiţia din Marea Neagră. Dar, oare, cele care sunt menţionate în această lege sunt cele corecte, sau cele mai potrivite? Ar fi putut statul român să aibă o altă abordare?

Legislaţia fiscală e alambicată şi impredictibilă

La o primă vedere, pare raţională supraimpozitarea gazului din producţia onshore, iar cel din offshore să fie exceptat. Pentru că la onshore, companiile producătoare şi-au recuperat de ani de zile investiţia iniţială făcută în tehnologie, s-a amortizat, iar zăcămintele sunt uzate, sunt exploatate de ani de zile. Aşa că storci din piaţa asta cât se poate de mult, pentru că ea este deja matură. Ok.

Dar, trecând la offshore, devine iraţional când vorbeşti, de exemplu, despre schimbarea legii redevenţelor în condiţiile în care toţi politicienii din Comisia de Industrii şi Servicii de la Senat şi de la Camera Deputaţilor ştiu că o nouă lege se va aplica doar pentru viitoarele concesiuni, deoarece contractele în vigoare sunt făcute pe legea în vigoare şi sunt extrem de dificil de schimbat. Poate renunţă şi băieţii ăştia la gargara asta de politicieni ieftini, dar foarte ieftini şi să muncească în interesul ţării, nu doar în interes personal.

Şi încă ceva. Devine la fel de iraţional când, pe lângă legea redevenţelor, statul adaugă taxa pe stâlp, adaugă supraimpozitul pe veniturile suplimentare dar numai pentru producţia internă nu şi pentru gazul din import (Gazprom) şi mai pune şi impozitul de 0.5%. Apoi, le roteşte şi se joacă cu ele ca magicienii la circ şi elimină taxa pe stâlp, iar toate aceste biruri vrea să le aplice doar producţiei onshoe, nu şi celei offshore. O nebunie!    

Ce câştigă statul român? Are şi alte soluţii?

Dar, cum s-a ajuns aici, la această nebunie? Pentru că statul român nu a putut să vadă în viitor şi să negocieze un cadru fiscal coerent. Aşa că, pe lângă legea redevenţelor a adăugat alte felii, alte bucăţi de măsuri fiscale, alcătuind un tot din care a considerat că este mulţumit cu ceea ce ia.

Ceea ce este greşit, acum, este că la offshore statul vrea să dea concesii pe bucăţi. Dacă tot s-a creat acest cadru fiscal, eliminarea acestor felii de fiscalitate ar putea să ne ducă în situaţia în care statul să nu ia procentul corect din aceste exploatări.

Da, este posibil ca cei care scot gaze naturale din Marea Neagră să nu facă iniţial un profit la fel de mare pe măsura celui obţinut din onshore. Pe de altă parte, statul riscă să nu ştie dacă suma totală pe care o încasează este şi cea corectă, dacă ar fi avut un cadru fiscal predictibil.  

Decât să elimine impozitul pe veniturile suplimentare, în legea semnată de Mihai Tudose putea fi specificat că această suprataxă va fi aplicată de la un prag superior al preţului de producţie al gazului, de 90 sau 95 de lei (am luat ca reper un preţ mai mare decât ce se tranzacţionează azi, pe Bursă, pentru consumatorul casnic). Aşa, era şi o modalitate de a ţine preţul de producţie în frâu, pentru ca producţia gazului din Marea Neagră să nu fie, în primă instanţă, mai scumpă decât cea din onshore. 

Decât să elimine impozitul de 0.5% pe cifra de afaceri, statul putea să acorde un credit fiscal pe profitul reinvestit în România, ca să atragem noi tehnologii şi investiţii în domeniu iar producătorul să se simtă stimulat să facă explorări şi în alte perimetre sau să mai sape încă o sondă, mărind astfel ciclul de exploatare.

Merg pe principiul că ceea ce este eliminat, acum, va fi foarte greu de pus la loc dacă statul român va ajunge în situaţia de a lua o decizie de acest gen.

Apoi, am văzut în lege că statul român ar vrea să le impună titularilor de acorduri petroliere să achiziţioneze bunuri şi servicii de la persoane juridice române cu un capital românesc deţinut în proporţie de 25%. În principiu, nu ai voie să impui un asemenea procent, ar putea încălca reguli concurenţiale europene. Dar, chiar şi aşa, de ce doar 25%? De ce nu 50%, sau 75%? Adică, ce calcul a stat la baza acestui procent? S-a făcut o analiză la nivel de industrie, un studiu comparativ cu practici din străinătate? În plus, rămâne discutabil cum se va aplica acest articol, pentru că nu precizează niciun fel de sancţiune pentru companiile producătoare dacă nu respectă prevederea. E bine că se are în vedere să participe şi industria românească la această investiţie, dar nu cu idei primitive rezultate după o întâlnire la cafea.

La fel, legea lui Tudose vrea să impună ca o pătrime din numărul  total de angajaţi să fie cetăţeni români cu rezidenţă fiscală în România. Dar de ce nu o treime? De ce nu jumătate? Vorbim despre personal în funcţii de conducere, de muncitori sau de personal auxiliar? Nu e o idee rea dar, la fel, nu există nicio sancţiune în lege dacă acest articol nu este respectat. Iar dacă tot suntem la acest capitol, nu era şi mai bine să negociem mai puternic cu oamenii ăştia de la Exxon şi de la OMV şi să-i determinăm să investească într-o clasă care să pregătească ingineri în domeniul producţiei offshore la mare adâncime? Să-i determinăm să predea cursuri, să facă traininguri, pentru a avea şi noi un personal calificat în domeniu, să continuăm şcoala românească în domeniul petrolului şi al gazelor?

În definitiv, dincolo de aceste observaţii, contează cu ce rămâne statul român după investiţia în Marea Neagră. Se alege România cu venituri serioase la bugetul de stat, cu consumatori mulţumiţi că au de unde alege preţul cel mai bun, se alege cu relansarea industriei, cu o piaţă puternică a gazelor naturale, cu tehnologii moderne, cu know-how, cu personal calificat într-o clasă de elită şi nu doar la locul de muncă, sau doar cu nişte bănuţi pentru pensii şi salarii, ca să îşi mai asigure o clică de politicieni corupţi încă patru ani de mandat?