Leul fără frontiere (14)

Inevitabilul s-a produs la începutul anului 1998. Atunci a devenit operaţional noul regulament valutar al BNR, publicat în Monitorul Oficial încă de la 31 decembrie ’97. Acest moment a marcat trecerea efectivă la convertibilitatea de cont curent a leului. România a trăit astfel un eveniment important. Nu numai monetar, ci şi economico-social. Măsura cea mai spectaculoasă s-a dovedit a fi liberalizarea schimburilor valutare pentru populaţie.

Momentul trecerii la convertibilitatea leului a fost bine pregătit. Dacă la începutul anului 1997, înainte de a fi fost definitivat programul monetar pentru anul respectiv, rezerva valutară de la Banca Naţională a României nu depăşea 750 milioane de dolari, în momentul trecerii la convertibilitatea de cont curent BNR deţinea rezerve de valute care însumau 2,6 miliarde de dolari, plus un stoc de aur. România ajunsese,  încă din 1997, la cel mai înalt nivel de după război al rezervei sale valutare, fapt ce-i conferea un suport puternic de credibilitate internaţională. Un succes important l-a constituit şi faptul că partea cea mai mare a rezervei valutare nu s-a realizat prin împrumuturi externe, ci prin cumpărări succesive de pe piaţa valutară internă.

*

În aceeaşi ordine a lucrurilor s-a înscris şi stabilizarea cursului monedei naţionale pe piaţa valutară. Acest rezultat a fost obţinut în condiţiile liberalizării depline a pieţei valutare şi a cursului de schimb. De reţinut că politica monetară, supusă şi ea unor restructurări substanţiale, a evoluat în condiţii noi, specifice economiei de piaţă. Au fost liberalizate dobânzile, s-a renunţat la subvenţionarea mascată a economiei prin credite bancare direcţionate, cu costuri sub nivelul pieţei, a încetat amestecul puterii legislative şi al puterii executive în activitatea de emisiune monetară.

Totodată, a început să fie resimţită îmbunătăţirea  balanţei de plăţi externe. Deficitul contului curent s-a micşorat în 1997, faţă de 1996. Important, în acest sens, este faptul că a apărut o uşoară creştere a exporturilor, în condiţiile în care importurile s-au situat sub nivelul anului precedent.

Fără îndoială că Banca Naţională, pe întregul parcurs al procesului de trecere la convertibilitate a leului, a întâmpinat multe dificultăţi.  De nenumărate ori s-a trezit cu un surplus de lei pe piaţă. Nu din cauză că „ar fi fost tipăriţi prea mulţi bani”, cum s-a spus adeseori. Cauza a fost alta: nu banii au fost în exces, ci puterea economiei reale de a-i  atrage, pentru a-i folosi în afaceri şi investiţii, a fost prea mică. În aceste condiţii, Banca Naţională şi-a pus în funcţiune aspiratoarele, pentru a realiza echilibrul bani-mărfuri. Teoria, în această privinţă, e limpede: dacă se împuţinează munca (în ’97 PIB-ul a scăzut cu 6 la sută) trebuie să se împuţineze şi banii. De unde ne-a venit acest necaz? Creşterea forţată a PIB-ului în ’95 şi ’96, extrem de costisitoare, într-o nefericită combinaţie cu extinderea controlului administrativ asupra preţurilor, aruncase în economia românească o bombă cu explozie întârziată: „inflaţia reprimată”. O sumă mare de preţuri, la energie, la benzină, la alimente, la alte numeroase produse, au fost rupte de piaţă şi „îngheţate”. Ele s-au transformat în preţuri mincinoase, în sensul că de la consumatori se încasa mai puţin decât plătiseră producătorii. Aceste preţuri s-au înmulţit în ’96, din considerente electorale. Diferenţa dintre costul real al producţiei de bunuri şi servicii, împovărat de ineficienţă, şi preţurile electorale cu care erau vândute numeroase produse, îndeosebi energia şi carburanţii, pentru a i se da populaţiei iluzia suportabilităţii, s-a regăsit în deficitul balanţei externe, în deficitul bugetar şi în imensele pierderi ale regiilor ori ale întreprinderilor cu capital de stat.

Nota de plată a venit în ’97. Pentru a se ieşi din iluzia ce ameninţa să explodeze, preţurile au fost lăsate să alerge libere. Normal, inflaţia a început să urce: 13 la sută în ianuarie, 18 la sută în februarie, apoi a urmat marele salt  din martie. Acesta a fost momentul când se putea ajunge la hiperinflaţie, fapt care ar fi produs o criză economică de mari proporţii. Dar nu s-a ajuns aici, chiar dacă în martie inflaţia a depăşit 30 la sută. Cea mai mare rată  lunară a tranziţiei. Începând din aprilie însă, inflaţia a fost calmată. Creşterea lunară a preţurilor n-a mai înregistrat două cifre, ci numai una.

*

Pe piaţa valutară, la începutul lui ’97, cursul pornise şi el să alerge repede, stimulat de inflaţie. Multe economii au fost grabnic transformate în valută forte. Dolarul, scumpindu-se, a influenţat la rândul lui inflaţia şi a făcut leul mai slab. Situaţia s-a complicat şi mai mult în urma unor speculaţii valutare. Banca Naţională a reacţionat printr-un demers de scumpire a leului pe piaţa internă. Desigur, în dorinţa de a reîndrepta ochii românilor către moneda naţională. Şi de a aduna în depozitele băncilor comerciale  mai mulţi lei. În acest scop, BNR a făcut importante achiziţii valutare. Îndeosebi, a cumpărat dolari. Concomitent, au crescut dobânzile la depozitele bancare. Situaţia s-a inversat. A crescut oferta de dolari, preocuparea populaţiei şi chiar a agenţilor economici fiind aceea de a aduna lei, pe care să-i depună în bănci.

Această realitate nu s-a schimbat nici în ’98. Nervozitatea pieţei valutare, manifestată insistent, a fost totuşi vremelnică. După câteva şocuri, cursa leu-dolar s-a calmat. Mecanismele pieţei valutare s-au dovedit a fi fost bine reglate, aşa încât, încă de la începutul lunii ianuarie 1998, neîncetat, leul a urcat şi a coborât, desenând un spectaculos zig-zag. Fără îndoială că amatorii de speculaţii s-au trezit în faţa unor dificultăţi cu care ei n-au prea fost obişnuiţi: continua întrerupere de ritm, leul urcând şi coborând de la o zi la alta, i-a derutat total. În acelaşi timp, cursa leu-dolar a devenit spectaculoasă. 

Şocul trecerii efective la convertibilitate a avut într-adevăr, aşa cum a prevăzut BNR, intensitate mică şi durată scurtă. Deşi relele prevestiri n-au lipsit: ba că Banca Naţională îşi va consuma toată rezerva ca să susţină leul convertibil; ba că investitorii străini se vor retrage de teama crahului şi vom pierde în februarie peste un miliard de dolari; ba că moneda naţională se va prăbuşi pe piaţa valutară... Toate aceste zvonuri s-au dovedit a fi fără temei. De altfel, nici nu s-au bazat pe analize lucide, ci pe stări emoţionale. Datele BNR duceau însă spre alte concluzii: că piaţa valutară va rămâne stabilă. Şi a rămas stabilă.

*

 Între vocile ce au spus că trecerea la convertibilitate era un pas greşit, multe au avut ca bază trecutul şi nicidecum viitorul. La noi, de mult timp încă, s-a format un reflex ce se pune în funcţiune ori de câte ori urmează a fi luată o decizie cardinală. Până şi în 1880, în focul demersurilor pentru înfiinţarea Băncii Naţionale, conservatorii, între ei numărându-se  personalităţi culturale de marcă, au strigat că... e prea devreme. Tot aşa cum - în anii 1990 - s-a strigat că e prea devreme pentru concurenţă, pentru legi care să pună în prim-plan competitivitatea economică, pentru investiţii străine în industrie...

... Refrenul s-a făcut auzit şi în timpul pregătirilor pentru convertibilitate: „E prea devreme!” Aşadar, lumea se îndrepta deja spre convertibilitatea de cont de capital (forma supremă de convertibilitate), în partea noastră de Europă convertibilitatea de cont curent era o realitate, dar refrenul era cântat cu insistenţă: „E prea devreme!”

Pentru reforma economiei româneşti, nimic nu mai era... prea devreme; totul era prea târziu. O şansă exista totuşi: să înţelegem că era mai bine mai târziu decât niciodată. Cât n-a fost încă  definitiv târziu... s-a trecut şi la convertibilitatea leului.

Noi, în România, am avut şi până la 30 ianuarie ‘97 un soi de convertibilitate, internă şi limitată. Ea se referea numai la plăţi şi încasări privind operaţiunile de import-export, servicii şi alte lucrări. Era internă, în sensul că producea efecte numai în spaţiul pieţei valutare româneşti. Şi era limitată pentru că inducea foarte multe restricţii. Acest tip de convertibilitate a început să funcţioneze în România la 11 noiembrie 1991, când s-a procedat la unificarea cursurilor valutare. De atunci, an de an, au intervenit măsuri care au dus la relaxarea pieţei valutare. O măsură radicală a fost luată la 17 februarie 1997, când BNR, în cooperare cu Guvernul, pe fondul liberalizării preţurilor, a asigurat liberalizarea pieţei valutare şi monetare. Dobânzile au început să fie stabilite de piaţă. În ceea ce priveşte cursul valutar, băncile comerciale au căpătat deplină libertate de a se concura în stabilirea ratelor de schimb. Atunci au fost puse, practic, bazele trecerii la convertibilitatea nelimitată de cont curent.

De la 17 februarie 1997 şi până la 30 ianuarie 1998, în valuri succesive, au avut loc neîncetate deschideri. Regulamentul valutar intrat atunci în vigoare le sintetiza într-o prezentare unitară. Din acest motiv, în primul rând, acest document însemna mai mult decât... un simplu regulament. Era un COD, în sensul că reprezintă şi o culegere de norme deja existente, un codex, dar şi un ansamblu de acte normative în materie valutară, în care regulile vechi, cele care rămâneau actuale, se interferau cu regulile noi. Se poate spune că, în 1998, a intrat în vigoare un veritabil cod valutar.

Prin trecerea la convertibilitatea leului, România şi-a asumat responsabilităţi noi: cele prevăzute în articolul 8 din Statutul FMI. Angajamentul presupunea, cu deosebire, evitarea unor restricţii pe piaţa valutară, a practicilor discriminatorii şi accesul liber la informaţiile privind schimburile valutare pentru FMI şi partenerii externi. Pasul următor, făcut peste câţiva ani, avea să fie convertibilitatea contului de capital.