Un tango más

Enciclopediile muzicale ne înştiinţează că „Maria de Buenos Aires” ar fi cea mai amplă şi mai complexă dintre multele creaţii ale compozitorului Astor Piazzola.

Gramatica ei se fundamentează pe un melanj subtil, bine cumpănit, deloc simplu şi tocmai de aceea extrem de provocator pentru instrumentişti de nuevo tango, muzică clasică şi jazz. Horacio Ferrer, textierul favorit şi constant al lui Piazzolla, a scris pentru  Maria de Buenos Aires un libret elaborat, în cheie suprarealistă, cu virtuţi poetice intrinseci. Însuşiri, de fapt calităţi ce reprezintă tot atâtea premise de natură a scoate un posibil spectacol după creaţia lui Piazzolla din zona musicalului soft, cvasi-comercial, cu o naraţiune lesne de urmărit şi rezumat şi a-l plasa într-o poziţie net superioară.

Ceea ce ar fi putut o rescriere în ritm şi paşi de tango şi o relocare pe tărâm argentinian a unei alte- a câta? – Poveste din Cartierul de Vest, cu o altă Marie mai puţin virtuoasă decât aceea din celebrul film din anii ’60 ai secolului trecut- a dobândit, prin colaborarea dintre Piazzolla şi Horacio Ferrer, o poeticitate profundă şi un aură de inefabil. Detalii ce transferă Maria de Buebos Aires din cadrele previzibile şi evident convenţionale ale poveştii muzicalizate şi dansate a vieţii şi morţii unei prostituate oarecare ce lasă în urma ei un copil. Totul este, la urma urmei, o ridicare la putere a acestei poveşti ce ar fi putut fi una terre à terre, o filtrare rafinată, prin intermediul visului cu al său specific entre deux mondes, a acesteia, o scoatere deloc forţată din cadre spaţio-temporale specifice. Şi, cu toate că şi aici e vorba despre o Marie şi pruncul ei, Maria de Buenos Aires nu este o poveste cu caracter religios, deşi, în ultimă instanţă, tot o poveste despre viaţă, moarte, supravieţuire şi credinţă este. Obiectul credinţei este însă cu totul altul decât cel din povestea biblică. E tangoul. Libretul lui Horacio Ferrer e presărat cu elogii ale tangoului, ale pasionalităţii acestuia, ale virtuţilor lui de a concentra poezia dragostei, a sărutului, a trăirilor fericite şi a preţului plătit pentru toate acestea.

Spectacolul pe care creaţia lui Piazzolla şi Ferrer îl prilejuieşte Teatrului Naţional “Mihai Eminescu” din Timişoara este unul al întâlnirilor fericite. Există în oraşul de pe Bega, cum îi spun comentatorii de fotbal, câţiva instrumentişti pasionaţi de tangou reuniţi în Nuevo Tango Quintet. Printre ei se numără un acordeonist de excepţie, un virtuoz, în adevăratul sens al cuvântului,  pe nume Alin Stoianovici. Ei au descoperit compoziţia lui Piazzolla, au cântat-o în diverse ocazii, au încercat să îi redea prin sunet teatralitatea intrinsecă derivată din teatralitatea însăşi a tangoului. Componenţii cvintetului cu pricina au fost însă mereu conştienţi că teatralitatea Mariei de Buenos Aires se va revela la adevărata ei dimensiune în momentul în care muzica va fi completată şi desăvârşită în spectacolul de teatru. La credinţa şi dorinţa lor a reverberat conducerea Teatrului Naţional “Mihai Eminescu” din Timişoara, directoarea acestuia, Adriana Maria Hausvater. La un moment dat, directoarea a lăsat loc regizoarei cu numele de afiş Ada Lupu. Aceasta s-a slujit de textul tradus de Raluca Ciortea, l-a redimensionat, a operat în el o seamă de modificări ce s-au regăsit în textul final de spectacol stabilit de Codruţa Popov. Modificări pe care montarea văzută de mine la premiera de la începutul ultimei decade a lui septembrie le-a validat aproape în întregime. Ceea ce rămas nevalidat nu ţine, după părerea mea, de ceea ce ar putea fi eventuale hibe sau vicii mai mult sau mai puţin ascunse ale spectatorii, ci de o seamă de variabile tehnice pe care le incumbă spectacolul cu muzică live.

 Cvintetul despre care vorbeam la început a fost completat cu alţi instrumentişti la fel de buni. Nu mai avem în montarea timişoreană un singur Povestitor, adică doar un Poet, nu mai avem o singură Marie de Buenos Aires. Poetului rememorării, jucat de Ion Rizea, i se asociază o Marie de Buenos Aires, interpretată de Claudia Ieremia, ce asistă şi participă cu emoţionalitate maximă la istorisirea propriei ei vieţi.  Cei doi convoacă în scenă o Marie şi un Poet al unui timp concret, al unui hic et nunc, mai exact al unui acolo şi atunci, interpretaţi de Sânziana Tarţa şi de Victor Bucur care cântă şi dansează live, surmontând cu bravură solicitările numeroase şi nicidecum uşoare ale unei astfel de întreprinderi. Şi cum în teatru întâmplările se întâmplă să fie adesea fericite, Sânziana Tarţa chiar seamăna fizic cu Claudia Ieremia. Iar pentru că această mise en abyme plănuită de Ada Lupu să fie încă şi mai convingătoare şi pentru ca spectacolul să fie ceea ce cred că şi-au dorit mai presus de toate Piazzolla şi Horacio Ferrer, un elogiu adus tangoului, mai vedem o a doua replică, în totalitate fără cuvinte a Mariei şi a Poetului, minunat concretizată de cuplul de dansatori Cristina Daju şi Silviu Guşat.

Dansează, construiesc o atmosferă, o realitate şi o lume, o transferă în visul făcut posibil şi de light designul conceput de Lucian Moga şi de excelentele costume ale Alinei Lăţan, o seamă de tineri actori timişoreni -Iuliana Crăescu, Cristina König, Corina Dohanici, Adriana Sâncrăian, Matei Chioariu, Raul Băştean, Raul Lăzărescu, Adrian Cozan-, cu toţii beneficiind la maximum de superba coregrafie a lui Răzvan Mazilu. Acesta a construit, graţie spectacolului timişorean, o replică cum nu se poate mai vie a unui spectacol mai vechi din creaţia lui, Un tango más, înfăptuit în 2006 la Teatrul Odeon din Bucureşti. De fapt, dacă stau şi mă gândesc mai bine, Maria de Buenos Aires nu este pentru Răzvan Mazilu numai o replică, ci înseamnă reafirmarea unei convingeri, a unei credinţe. Credinţa în tango.

Maria de Buenos Aires, în regia Adei Lupu, reconstituie imaginea spectacolului de cabaret de odinioară. Montat, jucat în cafenele, unele dintre acestea minuscule, de cartier, mustind de lume, cu publicul aşezat la mesele din imediata vecinătate a interpreţilor. Cu măsuţe pe care se află cafea sau vin. Cu spectatori care, pe neaşteptate, sunt invitaţi la dans de interpreţi. Cu perechi ce se fac şi se desfac, desluşindu-şi în acest chip, cu mai multă intensitate, resorturile emoţiei. Desluşindu-şi-o, fără a-i anula astfel nici o clipă necunsocutul. Spaţiul scenografic conceput pentru spectacolul timişorean de Fehervári Zsolt contribuie din plin la aceasta.

Teatrul Naţional Mihai Eminescu din Timişoara- MARIA DE BUENOS AIRES;

Muzica: Astor Piazzolla;

Libretul: Horacio Ferrer;

Traducerea: Raluca Ciortea;

Text de spectacol: Codruţa Popov;

Un spectacol de Ada Lupu;

Direcţia muzicală: Alin Stoianovici & Nuevo Tangou Quintet;

Coregrafia: Răzvan Mazilu;

Spaţiul scenografic: Fehervári Zsolt;

Costume: Alina Lăţan;

Light design: Lucian Moga;

Cu: Sânziana Tarţa, Victor Bucur, Claudia Ieremia, Ion Rizea, Iuliana Crăescu, Cristina König,Corina Dohanici, Adriana Sâncrăian, Matei Chioariu, Raul Băştean, Raul Lăzărescu, Adrian Cozan; Muzicieni: Alin Stoianovici,Roxana Yvonne Coşerean, Lucian Petrilă, Ionut Dorobanţu, Gianluca Vanzelli, Carmen Paulescu, Iuliana Ambăruş, Andrei Şarameţ,Andrei Voica, Csaba Santa, Radu Pieloiu;

Data premierei: 20 septembrie 2014