Teatrul Act: Forme inedite de socializare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Teatrul Act este, poate, cel mai propriu spaţiu pentru atât de căutata socializare urbană prin teatru. E primitor, chiar dacă e la subsol, e intim, are spectatori fideli şi de mai multă vreme cultivă o formulă de  spectacol nu doar minimalistă, adecvată locului ci şi, hai să-i spunem, epică , adică mai aplecată spre poveste decât spre teatralitate şi actorie clasică.

Trendul e specific unora dintre regizorii noii generaţii, Cristi Juncu de pildă . Şi e chiar un stil care a venit la noi mai întâi pe filieră americană dar pe care îl descoperim, iată, şi la tânăra şi talentata generaţie de dramaturgi ruşi. Vârf de lance a fost la acest capitol, prin anul 2000,  o piesă numită Bash de Neil Labute pe care am admirat-o tot la Teatrul Act, dar am descoperit-o şi în topul spectacolelor, într-o călătorie la Londra chiar în acel an .

Nu de mult am văzut , într-un stil asemănător, în regia aceluiaşi Cristi Juncu, un spectacol al Teatrului Ariel din Tg Mureş, Hoţii de Conor Mc Person, găzduit tot de teatrul de pe Calea Victoriei, iar zilele astea, Iluzii a rusului Ivan Vîrîpaev, în premieră tot la Teatrul Act, aproape sincron cu o alta de acelaşi autor , la Timişoara, Oxigen.

Vorbim aşadar despre,aproape  un fenomen de vreme ce par tot mai preferate aceste piese în care actorii stau cuminţi în faţa publicului şi spun povesti despre întâmplări trăite sau aflate de la alţii, fără nicio intenţie de înscenare, de transpunere teatrală, iar cei care-i ascultă se lasă captivaţi de atmosfera acestei şezători  trăind împreună o adevărată  experienţă socială, de grup. Sau cel puţin o stare participativă indusă expres.

Ce-i determină să se lase astfel antrenaţi şi bine dispuşi? Păi, mai întîi povestea în sine, care se joacă perfid cu faptul divers , producându-ne  un profund sentiment al realităţii, cu atât mai mult cu cât subiectele sunt din imediata noastră preocupare.

Apoi, suspansul  din scriitură ţinându-ne atenţia trează prin întorsături dibace ale firului narativ şi în fine, faptul că nu ne solicită prea mult percepţia simultană, cum se întâmplă de obicei la teatrul care operează cu toate componentele sale, imagine, mişcare, sunet etc. Şi totuşi nu prea înţeleg de ce ar fi aceste proze piese de teatru şi nici de ce oamenii de teatru ar avea nevoie de ele pentru a se întoarce la valorificarea povestirii în teatru.

În fine, cert e că o asemenea literatură adusă în faţa publicului stă pe umerii actorului, pe farmecul lui şi puterea de a ne ţine în priză nu doar cu povestea ci şi cu talentul lui de a o spune, de a ne-o apropia.

În Iluzii, piesa lui Vîrîpaev de la Act , cei patru tineri aleşi de regizorul Cristi Juncu să ne istorisească  întâmplări din viaţa  unor  bătrîni - două cupluri de prieteni, care-şi deapănă amintirile -, cei patru văzuţi de mine,  fiindcă spectacolul are două distribuţii,  Diana Cavaliotti, Irina Velcescu, Vlad Zamfirescu, Andi Vasluianu sunt remarcabili. În reprize mai lungi sau mai scurte ei  îşi schimbă   partiturile, lăsând uneori impresia că improvizeză, alternând după cum indică autorul episoadele vesele cu altele mai triste, lirismul cu fina ironie cât poate permite o istorie despre nişte oameni  care la capătul unei vieţi ca toate vieţile, descoperă cât de puţin s-au cunoscut, ce feste le-au mai jucat minciuna, dragostea sau infidelitatea, că, în fine, doar moartea e statornică în realativismul întâmplărilor . Concluzie exprimată ca atare într-o frumoasă metaforă de final.

Atraşi în acest joc al aparenţelor înşelătoare, spectatorii descoperă şi ei sensul lucrurilor simple şi poate aici e miza satisfactiei pe care le-o oferă acest tip de spectacol . Şi mai e bine înţeles aerul de familiaritate pe care-l transmit actorii, privindu-şi în ochi partenerii din public, transformând mica societate într-o comunitate  spirituală ad-hoc.

Plecăm parcă prieteni de la un asemenea spectacol, chiar dacă urmăriţi de tonul persiflant al lui Vlad Zamfirescu şi de acela provocator al lui Andi Vasluianu. Fetele, ca fetele, mai sentimentale…  Facem parte deci, cu toţii, din aceeaşi piesă. Ce vreţi sentiment mai stenic ?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite