Nu voi vorbi şi eu, încă o dată, despre indiferenţa noastră, când, în loc s-o ducem la spital pe Stela Popescu, să-i acordăm un prim ajutor, i-am acordat, în schimb, premii, într-un cadru festiv cu oficialităţi. 

Mărturisesc, nu am gustat foarte mult genul de teatru pe care l-a făcut Stela Popescu în ultima perioadă. Am apreciat-o însă pe actriţă, în calitatea ei umană, dincolo de scenă.

Nu voi scrie aici despre compromisurile artistice, pe care actriţa le-a făcut, în ultimii ani, în teatru. A jucat mult, foarte mult, în teatru de revistă, de estradă, pentru marele public. Stela Popescu a spus, pe scenă, în ultima vreme, texte mai inspirate sau mai puţin inspirate. Uneori, acestea s-au transformat în adevărate şuşe pentru românii din afara graniţelor, în aşa-zise „spectacole“ de mare succes, alături de cântăreţi mai mult sau mai puţin în vogă. S-au câştigat mulţi bani de pe urma acestui gen de spectacole. Din păcate, Alexandru Arşinel a purtat-o pe Stela Popescu într-o direcţie mai puţin stimulativă din punct de vedere artistic. Deşi gustate de publicul larg, cupletele celor doi  se duceau de multe ori spre o zonă de umor grosier. Mai mult, un teatru a luat numele actriţei, s-au alocat de la Primăria Capitalei fonduri substanţiale, folosite mai bine sau mai puţin bine, în spectacole mai bune sau mai proaste în acest teatru intitulat pompos „Stela Popescu“.

Dincolo de toate aceste onoruri publice, Stela Popescu avea un imens potenţial actoricesc, din păcate, nu foarte bine exploatat. Era o persoană cu totul şarmantă, folosită mai puţin pe măsura talentului ei real, aşa cum a făcut-o regizorul Radu Jude când a distribuit-o într-un film recent de-al său.

În perioada Teatrului de Comedie (1969-1993), a făcut roluri importante, în alt registru, în spectacole după Brecht (Dispariţia lui Galy, Un om egal un om, Mutter Courage), după Cehov (Trei surori) sau Mihail Sebastian (Steaua fără nume). În cupletele de televiziune, din perioada comunistă, a strălucit, alături de actori ai generaţiei de aur, interpretând texte de calitate semnate de Mihai Maximilian, adevărate şopârle, inteligent realizate, care au trecut prin cenzura vremii şi au fost ani de-a rândul singura bucurie a românilor în emisiunile difizate de Revelioane.

Sunt cu totul de acord cu teatrologul Ionuţ Sociu, care apreciază: „Când îl aud pe Radu Banciu zicând: «Românul habar n-are cine e Eugen Ionescu, cel mai mare dramaturg din toate timpurile! El e cu Corina Chiriac şi Stela Popescu..», mă gândesc că Banciu ar putea fi el însuşi un personaj din Ionesco, un mic rinocer blocat în propriile sloganuri/generalizări. Şi ce-i mai scapă lui Banciu (şi nu numai lui) e faptul că dramaturgi ca Ionesco, Beckett sau Genet au fost puternic influenţaţi de vodevil, circ şi alte forme de teatru popular. Ne-am obişnuit să facem tot felul de delimitări (teatrul de artă & restul), dar e suficient să ne uităm puţin la istoria teatrului sec 20/21 (de la Max Reinhardt până la Pippo Delbono) ca să vedem că lucrurile sunt puţin mai complicate. În ce măsură teatrul ăsta «popular» din România / o parte a lui ( = turnee la suprapreţ prin toată ţara & oameni puşi pe făcut bani în orice condiţii) mai are vreo legătură cu povestea asta – e o altă discuţie“.

Dar cu siguranţă „teatrul de artă“ / filmul ar avea de câştigat dacă ar fi mai deschis către zona asta (primul ex care imi vine in cap: filmul lui Sorrentino, La Grande Bellezza). O să râdeţi, dar chiar cred că ar fi mers un Thomas Bernhard cu Stela şi Arşinel“, spune teatrologul Ionuţ Sociu, pe pagina sa de Facebook.

Am cunoscut-o pe Stela Popescu, odinioară, cu aproape două decenii în urmă, în casa ei de vacanţă din staţiunea 2 mai. În casa ei de la mare, i-am luat un interviu pentru o revistă glossy.  „Acasă la vedete“ se intitula rubrica reportajului pe patru pagini din revista „Olivia“. Am realizat, în urma întâlnirii noastre, un articol portret al artistei, surprinsă într-un cadru familiar.

În timpul interviului, Stela Popescu mi s-a părut foarte naturală, volubilă, extrovertită. Râdea strident, râdea cu toată fiinţa ei, şarja destul de mult, într-un mod foarte direct. Avea, cu adevărat, puterea de a acapara, puterea de a umple scena cu fervoarea şi prezenţa ei dinamică. 

A fost o gazdă desăvârşită, mi-amintesc că am stat de vorbă preţ de câteva ore. Mi-a povestit despre copilăria ei din Basarabia şi mai ales mi-a vorbit foarte mult despre soţul ei, Puiu Maximilian, cel care i-a scris cele mai multe din textele scheciurilor pe care le-a interpretat. 

Mi-amintesc că, dintr-odată, în timpul interviului, vorbindu-mi despre el, despre soţul ei,  s-a făcut tot mai mică în fotoliul în care era aşezată...S-a emoţionat vizibil, i s-a pus un nod în gât, cu totul şi cu totul neaşteptat, lacrimi au început să-i curgă pe obraji.

„L-am iubit foarte mult pe Puiu, niciodată nu o să-mi mai refac viaţa... Nu vreau decât ca atunci când o să mor, să mă duc lângă el“, mi-a mărturisit ea.

Şi multă vreme, Stela Popescu a tăcut... Iar eu i-am respectat tăcerea.

Amândouă am privit spre mare şi, aşa, a fost mai uşor.

În aceste zile, când se vorbeşte atât de mult, nu-mi amintesc decât de acea tăcere a Stelei Popescu.