Radu Afrim şi spiritul de trupă
0
De-a lungul multimilenarei sale istorii, teatrului i-a plăcut frecvent să mediteze la propria condiţie. A făcut-o în chip şi fel, „când mai vesel, când mai trist/c-aşa-i viaţa de artist”, adesea în metapiese care au îndemnat la exegeză.
S-a scris mult şi s-a scris chiar bine şi despre Improvizaţia de la Versailles a lui Molière, şi despre Improvizaţia de la Alma a lui Ionesco. Mai cu seamă fiindcă cea de-a doua avea printre personaje feluriţi critici de teatru pisălogi şi caraghioşi. Drept pentru care teatrologii s-au străduit din răsputeri să demonstreze lumii întregi că nu sunt nici obtuzi, nici ranchiunoşi. S-a scris enorm despre metapiesele lui Pirandello şi nu s-a scris defel puţin nici despre Răzbunarea sufleurului a lui Victor Ion Popa, dar nici despre comediile de bulevard din ultima etapă a carierei lui Jean Anouilh, unele dintre ele, precum Egoistul, inspirate chiar din lumea teatrului.
Piesele acestea au cam luat în răspăr pe toată lumea. Pe dramaturgii care nu-şi găsesc personajele, dar şi personajele aflate în căutarea autorului. Pe actorii mici care se cred mari şi devin astfel mai cabotini decât sunt în realitate, dar şi pe regizorii ce îşi închipuie că ei şi numai ei ar fi inventat teatrul. Pe criticii suficienţi şi inculţi, dar netăgăduit „importanţi”. Nu, nu au fost uitaţi nici spectatorii. Numai că ei au beneficiat parcă de ceva mai multă blândeţe. Da, o ştim foarte bine, fără actori teatrul nu ar putea exista, dar nici actorii nu ar avea pentru cine şi de ce juca dacă nu e nimeni în sală ca să-i privească, aplaude, ovaţioneze. Explicabilă omeneşte, poate chiar şi artisticeşte, blândeţea, reţinerea despre care vorbeam mai sus. O blândeţe, repet, nu absolută, nu generalizată, dar, oricum, reală.
Iconoclastul Radu Afrim, socotit de mulţi a fi pe mai departe „copilul teribil al teatrului românesc”, în pofida faptului că respectivul copil s-a maturizat demult, rupe şi nu rupe cu tradiţia blândeţii în spectacolul Detalii naive, total lipsite de profunzime din viaţa şi moartea unor spectatori montat pe scena Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara. Şi bine face. Spectacol al cărui scenariu l-a scris el însuşi, regizorul făcând astfel încă un pas spre statutul de „om de teatru total”. La care l-am simţit că aspiră încă de acum aproape doi ani când a stimulat naşterea şi „scrierea” Castingului dracului, text colectiv montat chiar de el la Secţia maghiară (Trupa „Tompa Miklós”) a Naţionalului târgumureşean.
Afrim are deja un număr destul de însemnat de ani şi de viaţă în teatru. Are nu doar multe premii, mulţi fani şi mulţi adversari, are şi o (deja) însemnată experienţă. A văzut multe şi i s-au întâmplat multe. Îşi cunoaşte nu doar propria profesie, nu numai actorii, ocazionali sau fetiş, nu doar calităţile şi metehnele proprii ori ale colegilor lui de profesie. Radu Afrim e printre regizorii, puţini la număr, care fac eforturi de a asista la propriile spectacole nu numai în seara premierei. Cred că numai Victor Ioan Frunză îl depăşeşte în această lăudabilă străduinţă. Când revede una dintre montările ce îi poartă semnătura, Radu Afrim, vrea nu vrea, mai aruncă câte o privire în sală şi vede şi ce fac, şi cum reacţionează spectatorii. Sunt atenţi ori nu sunt atenţi, se joacă cu telefoanele mobile ori nu, dau sms-uri sau nu dau, se emoţionează sau se plictisesc. Afrim nu e neatent nici la ceea ce fac criticii. Care şi ei sunt de mai multe feluri.
Experienţa aceasta de privitor la spectacolul sălii e valorificată de regizorul- scenarist în spectacolul de acum. Spun regizor-scenarist şi nu regizor-dramaturg, cu toate că nici această a doua formulare nu ar fi tocmai nepotrivită. Nu, nu în sensul că Afrim ar visa să îşi pună în cui înzestrările şi abilităţile mai mult decât considerabile de director de scenă şi ar vrea să se facă scriitor de literatură dramatică. Nici vorbă. În cazul spectacolului ce face obiectul acestor însemnări, Radu Afrim a acţionat ca dramaturg, în sensul german al conceptului, tăind şi cenzurând ceea ce putea fi în plus. Deşi, un plus a mai rămas. Şi aceasta se simte.
Ce ne propune de fapt regizorul-scenarist? Să ne închipuim că suntem nu nişte spectatori oarecare, din aceia aşezaţi comod în fotoliile noastre din sala cu roşu şi aur. Ci nişte privitori cu totul speciali. Privitorul unicat. Cel ce a rămas ca din întâmplare în spatele scenei. Loc de unde îi vede şi pe cei aflaţi pe scenă, cu toate bunele şi relele lor, cu capriciile, vedetismele, dar şi suferinţele specifice, dar şi pe cei aflaţi în sală. Adică pe noi înşine („hypocrite lecteur, mon semblable, mon frère”, vorba poetului). Dar şi pe plasatoarele ajunse şi ele „oameni de teatru”. Din locul acela cu totul special, acel spectator unicat asistă la o paradă de întâmplări vesele şi triste. Condimentate cu topoi sau „locuri de memorie” specifice poeticii regizorale afrimiene. Cabaretul, bestiarul, bătrâneii matusalemici gata- gata să dea în primire şi parcă reîntorşi din lumea de dincolo se află şi în această montare la loc de cinste.
Stăm faţă în faţă cu actorii ce ne interpretează pe noi, spectatorii. Chiar şi pe noi, criticii. Aceia care facem parte din felurite jurii. Cu metehnele şi superficialităţile noastre. Noi, spectatorii reali, dispunem de scaune moderne, spectatorii de pe scenă de scaune clasice, pluşate, roşii. Plasatoarele convenţionale, unele caraghioase, altele simpatice, o a treia categorie dictatoriale de-a dreptul îi veghează pe şi supraveghează pe omologii noştri de pe scenă. Care, mai puţin generoşi decât noi, spectatorii adevăraţi, mai şi ricanează, ba chiar nu aplaudă necondiţionat în picioare, protestează de-a dreptul când sunt înşelaţi, până când sunt puşi la punct. De gardieni ai teatrului. Că sunt şi de aceia.
Râdem, ne amuzăm la spectacolul lui Radu Afrim, uneori ne mai şi plictisim câte un pic. Ne plimbăm pe scenă, prin culise, prin cabina pompierului (reprezentantul atotputernicului ISU), pompier îndrăgostit sau categoric Dar ne şi emoţionăm la scena finală care sper din toată inima să nu fie socotită drept una melodramatică.
Spectacolul timişorean e bun, în unele module chiar foarte bun. Şi aceasta fiindcă regizorul şi-a ales bine nu doar scenografa- pe Ioana Moscu- ci şi locul unde să monteze scenariul numit Din viaţa şi moartea unor spectatori. Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” are la ora actuală o trupă performantă, cu multe vârfuri. Cu actori care se simt în largul lor nu numai atunci când joacă genurile clasice, adică dramă, tragedie sau comedie. Ci şi atunci când sunt distribuiţi în spectacole de musical ori de improvizaţie. Actori care râd, cântă şi dansează foarte bine. O fac şi acum omogen, într-un remarcabil spirit de echipă. Adică de trupă.
Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara- DETALII NAIVE; TOTAL LIPSITE DE PROFUNZIME DIN VIAŢA UNOR SPECTATORI; Scenariul şi regia: Radu Afrim; Scenografia: Irina Moscu; Coregrafia: Baczó Tünde; Univers sonor: Radu Afrim; Aranjamente muzicale: Kiss Attila; Instrumentişti: Kiss Attila, Kocsárdi Levente, Tokai Andrea, Eder Enikö, Baczó Tünde; Video: Electronic Resistance; Lumini: Gidó Zoltan; Sunet: Manuel Mireanu; Cu: Aszalos Csaba, Baczó Tünde, Balász Attila, Bandi András Zsolt; Borbély Emilia, Csata Zsolt, Eder Enikö, Fall Ilona, Magyari Etelka, Mátray László, Molnár Bence, Matyas Zsolt Imre, Molnos András Csaba, Simó Emese; Szász Enikö, Szilagyi Olga, Tar Mónika, Tokai Andrea, Vass Richárd; ş.a. Data premierei: 12 februarie 2016
Se încarcă comentariile...
