„Profu de religie“, un spectacol despre dogmă şi adevăr

Tandemul Mihailov-Bobi Pricop înregistrează o frumoasă izbândă la Teatrul Naţional din Craiova, unde spectacolul „Profu de religie“ a avut premiera.

Ideea piesei îi aparţine dramaturgului Mihaela Mihailov şi e importantă nu doar ca problemă filosofică (ce e adevărul?), ci mai cu seamă în contextul conflictelor repetate între adevărul propovăduit de educatori (scoală, biserică, familie) şi realitatea vieţii de şcolar. E aleasă ca teren al dezbaterii religia nu întâmplător, aici dogma fiind mai puternică iar poziţionarea faţă de aceasta mai dificilă. Cu atât mai mult când e vorba de adolescenţă, vârsta „de ce“-urilor şi a crizelor identitare.

Cinci actori ne spun o poveste din această zonă, privită din toate unghiurile posibile, pe care le ilustrează jucând rolul tuturor personajelor care intervin în acţiune. Încep prin a fi elevii de la ora de religie, acolo unde se declanşează conflictul mai întâi în jurul unei întrebări adresate brutal de o fetiţă, privind adevărul. De la definiţiile rigide ale profului, explicaţiile continuă cu dialogurile colaterale iniţiate între copii sau între aceştia şi prof, cu ocazia unei întâmplări reale sau imaginate de aceeaşi fetiţă, potrivit căreia profu de religie i-ar fi mângâiat genunchiul.

Felul în care autoarea, urmată de regizor, conduce aceste dialoguri tip anchetă creează în spectacol tensiune intelectuală (logică) şi dramatică. Suspansul, răsturnările de situaţie, surpriza, îşi joacă pe parcurs cartea, devenind un vehicul optim pentru conţinutul important de comunicat. Că adevărul e relativ în raport cu actorii care se pronunţă şi unghiurile lor de vedere subiective o ştim, că descoperirea lui e aproape imposibilă ne-o spun şi autorii spectacolului pe măsură ce înaintează povestea şi vedem cum dintr-o vorbă aruncată poate în joacă de o copilă exaltată (sau poate dintr-o întâmplare nevinovată) cazul expandează devenind naţional, televizat, generalizat, cu toate consecinţele de rigoare. Piesa întreţine o anume ambiguitate, de tipul „dar dacă e adevărat?“-, care produce multe momente de derută printre actanţi şi spectatori.

Interesant din punct de vedere al tehnicilor scrierii dramatice e că demonstraţia se menţine la nivelul discursului, autoarea incriminând de altfel aici comentariul, bârfa, care în societatea românească ajung cu uşurinţă la statutul de argument. La fel de false sunt şi referinţele livreşti, teoretice, dintr-un manual de religie dogmatic din care proful citează la intervale bine calculate de acţiune câte o poveste a cărei morală e contrazisă nonşalant de practică.

Tipul acesta de scriitură dinamică, desfăşurată în planuri care se intersectează ameţitor cu fermitate logică şi capacitate neaşteptată de a descrie în subsidiar o lume vie, colorată, adevărată, se dovedeşte un pretext ideal pentru spectacolul care-i urmează cu sinceritate şi convingere liniile.

Scenografia îi aparţine tot regizorului Bobi Pricop şi serveşte evident structurii mai sus amintite. În planul secund al spaţiului de la Studioul teatrului craiovean e o tablă, foarte importantă ca funcţie simbolică (peretele acesta negru pe care se proiectează personajele pare uneori un zid al execuţiei publice), dar şi de utilitate spectaculară (aici actorii vor nota numele personajelor interpretate şi denumirea scenelor). În faţă, printr-un mecanizm ingenios, glisează la nevoie băncile în care stau elevii. Alternarea scenelor e simultană transferurilor de înţelegere de la lecţia învăţată la aceea trăită când elevii, părinţii, adulţii pe care-i maimuţăresc cu haz cei dintâi sau personajele trucate din platoul TV, apar pe fundalul tablei negre, ca o ameninţare.

Urmând cursul unui crescendo bine calibrat spectacolul sugerează convingător bruiajul de care are parte adevărul într-o societate nesigură pe principiile propovăduite care fragilizează condiţia umană. O face în afara moralizării, cu un haz bine controlat…de necaz.

„Ce este adevărul?“, rămâne pe mai departe o întrebare, cu un plus de dramatism datorat spectacolului care evidenţiază în cele din urmă labilitatea valorilor morale în societatea noastră. Răspunsul echipei de realizatori e convingător printr-o angajare totală şi bucuroasă a realizatorilor.

Adolescenta posibil abuzată e Romaniţa Ionescu, un pic prea alintată în calitate de elevă, mai reuşită în postura de la televizor. Colegii ei, Dragoş Măcesanu şi Cătălin Vieru, portretizează la rându-le cu ticuri simpatice alţi doi elevi, schimbându-şi inspirat înfăţişarea pentru a juca şi celelalte personaje ale piesei. Exploatându-şi la fel ca-n alte ocazii fizicul special, suprapoderala Raluca Păun o interpretează cu hazul ei nativ pe micuţa intrigantă Anca şi alte diferite mame scandalizate inutil. Marian Politic e profu de religie, îndrumat spre profilul derutant al dascălului fără personalitate, manipulat de reguli şi de fariseismul comportamental. Cu toţii au vervă şi adevăr în jocul lor aplicat.

Descoperit în urma unui concurs de dramaturgie organizat la Teatrul Naţional din Craiova, piesa Profu de religie de Mihaela Mihailov prilejuieşte iată, printr-o muncă de echipă bine coordonată regizoral, un spectacol de real succes. De stimă şi de public.