Omul cel bun

În foaierul teatrului l-am văzut pe Andrei Şerban. Primul meu gând a fost să sar la el, să-l ating. Dar regizorul era prins în febra pregătirii reprezentanţiei „Omul cel bun din Seciuan“, ultima din această stagiune la Teatrul Bulandra.

Apoi, stând în sală pe locul meu, l-am văzut pe regizor vorbind cu oamenii de la lumini, ceva de genul „totul e OK?“, şi rugându-i pe câţiva spectatori, care se aşezaseră pe treptele culoarului, să-şi găsească alte locuri. Au fost ajutaţi să-şi găsească. Şi m-am mirat: uite un regizor care revine la creaţia sa după mai bine de nouă luni de la premieră! Poate aşa sunt regizorii de teatru, revin la spectacole şi corectează, supraveghează, retuşează, teatrul nu-i ca scrisul unei cărţi, ce-ai scris aia rămâne!, se îmbogăţeste (ori îşi pierde din vitalitate) cu fiecare reprezentaţie. Dar eu nu venisem la spectacolul „Omul cel bun din Seciuan“, după piesa lui Bertolt Brecht, ca să mă holbez la Andrei Şerban! Eu venisem la teatru. Şi m-am uitat pe scenă.

Zeii coboară pe pământ. Istoviţi de drumul lung, caută un adăpost pentru odihnă. Dar sunt respinşi de oameni cu înjurături şi ură. Lumea noastră este intolerabilă: nici zeii nu-şi găsesc locul aici. Până la urmă, prostituata Shen Te le oferă adăpost pentru o noapte în cămăruţa în care stă cu chirie. De abia reuşeşte să-şi plătească chiria. Este Shen Te un om bun, care îi ajută pe oameni pentru că îi iubeşte? Spectacolul lui Andrei Şerban nu oferă un răspuns clar şi moralizator. Dimpotrivă, după două ore de conflicte, zbateri, îndoieli şi tensiune, spectacolul se închide brusc: să judece spectatorii! Nimeni nu poate spune dacă „un om este bun“ sau dacă este „cel mai bun“. Cine să-l judece pe un om pentru faptele sale bune? O societate degradată şi întoarsă pe dos? Nici zeii nu sunt dispuşi să-l proclame ori să-l eticheteze. Zeii nu intervin, ei sunt spectatori.

E greu să fii un om bun într-o lume creată pe interese, lăcomie, egoism şi corupţie.    

La un moment dat, în spectacol, un personaj spune cam aşa: „Într-o lume săracă nu există oameni buni“. Replica asta m-a cam speriat. M-am gândit la mine, dacă sunt un om bun. M-am gândit la oamenii din jurul meu, dacă şi ei sunt oameni buni. Cât de relative sunt reperele la care ne raportăm când căutăm bunătatea!

Sunt scene memorabile în spectacolul lui Andrei Şerban. Şi din nou m-am minunat, ca în alte spectacole ale sale: ce putere are acest regizor ca să-i „farmece“ pe actori! Ce forţă are ca să scoată din sufletele lor dăuruirea şi energia. Au jucat cu dracii în sânge. Până la urmă, talentul este o taină, să nu caut explicaţii. (Poate de aceea am avut pornirea din foaier să-l ating pe Andrei Şerban, să mă molipsesc şi eu. Idioată pornire!)

La final, când spectatorii aplaudau frenetic, l-am văzut pe regizor în fundul sălii. Aplauda.

M-am dus acasă cu taxiul. Când am ieşit din maşină, şoferul a început să mă înjure: de mamă şi să-şi bage p..., nemulţumit pentru că îi lăsasem bacşiş un leu la cursa care făcuse 10 lei. Spectacolul lui Andrei Şerban continuă...