Omul cu idei

Nu e nevoie să ai cine ştie ce sofisticate studii de sociologie teatrală, nici acces la statistici minuţioase, ajunge doar să mergi cu o bună frecvenţă la teatru şi să mai tragi cu urechea la discuţiile dintre spectatori pentru a realiza faptul că publicul românesc de astăzi continuă să nutrească o preferinţă aparte pentru literatura dramatică naţională din perioada interbelică.

Or, în condiţiile în care situaţia financiară a instituţiilor de spectacole devine pe zi ce trece tot mai complicată, directorii, regizorii, actorii se gândesc nu doar cum să cultive gustul pentru actualitate al publicului, propunându-i texte din dramaturgia extrem contemporană, dar şi noi formule de expresie teatrală, ci şi cum să-i satisfacă doleanţele. Cu grija cuvenită arătată păstrării echilibrului, cerinţă încă şi mai imperioasă în cazul Teatrului Clasic „Ioan Slavici“ din Arad care se vede aproape obligat, „prin firmă“, să îşi dovedească „echidistanţa“. Aceasta însemnând în termeni ceva mai limpezi bunul gust, echilibrul ofertei şi, nu în ultimul rând, simţul măsurii dovedite şi în intervalul dintre cele două festivaluri cu periodicitate anuală pe care le găzduieşte. Unul dedicat „teatrului nou“, celălalt „teatrului clasic“.

Există însă, pesemne, şi un al treilea motiv pentru care celebra piesă Omul cu mârţoaga a (re)intrat în repertoriu. Apetenţa şi consecvenţa cu care în ultimii ani regizorul Laurain Oniga s-a aplecat asupra sus-numitei zone dramaturgice. Totul concretizat prin punerea în scenă a unor spectacole cu piese precum Domnişoara Nastasia, Gaiţele, Take, Ianche şi Cadâr şi acum prin opţiunea în favoarea acestei „tragi-comedii a revanşei“, cum definea Mircea Ghiţulescu (cf. Istoria dramaturgiei româneşti contemporane, Editura Albatros, Bucureşti 2000), piesa Omul cu mârţoaga.

Cel mai adesea despre Ciprian se spune că ar fi fost un fel de precursor al avangardei teatrale. Că în creaţia lui, ca şi în aceea a lui Urmuz, cu care, de altminteri, a fost foarte bun prieten şi la care s-a gândit, după propria mărturisire, atunci când a scris scena intercalată în actul al doilea în care copiii se învârtesc într-un picior în jurul arhivarului Chirică, s-ar găsi „deschideri ionesciene“. În realitate, Omul cu mârţoaga este o piesă realistă, până la detaliul biografic, lucru foarte bine subliniat de unul dintre primii exegeţi ai scrierii, E. Lovinescu. Chirică şi Varlam sunt două faţete ale aceluiaşi personaj, de aici şi prietenia lor, de aici nu doar înţelegerea, ci şi admiraţia pe care ambii o nutresc pentru personajul omului cu idei a cărui apariţie mi se pare a fi şi unul dintre momentele-forte ale spectacolului regizat de Laurian Oniga. Femeia cu idei este printre puţinele personaje cu apariţie episodică netratate într-o cheie comică situată undeva într-o zonă din vecinătatea grotescului. Aşa se face că jocul Marianei Tofan se plasează într-un anume fel la antipozi prin comparaţie cu cel din apariţiile în aqua forte ale Oltei Blaga (Proprietăreasa), Adrianei Ghiniţă (Inspectoarea generală), Oanei Kun (O ajutoare de la arhivă), Dorine Darie Peter (Directoarea şcolii), Carmen Butariu (O provincială) şi Lilianei Balica (Proprietara calului).

Laurian Oniga nu s-a dovedit deloc interesat de prestidigitaţii regizorale. Nu a vrut să se exprime ori să se facă văzut în primul rând pe sine. Ceea ce nu înseamnă că prezenţa lui nu ar fi una sesizabilă. Nici vorbă! Ea se observă prin felul în care direcţia de scenă şi-a fixat sieşi un set de sarcini şi de obiective şi a urmărit să le ducă în îndeplinire valorând textul piesei, personajele acesteia şi actorii care le-au dat viaţă.

Spectacolul de la Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad beneficiază de o bine consolidată ramă realistă. În interiorul căreia se construiesc nenumărate momente al căror rost este acela de a ilustra caracterul altfel al lui Chirică, alteritatea lui şi a prietenului lui Varlam, şi unul, şi celălalt cu dreaptă măsură desenaţi de Marian Parfeni şi Robert Pavicists. Un altfelism înţeles şi cu care se solidarizează servitoarea Fira, cu delicateţe conturată de Roxana Sabău, şi din care nu înţeleg nimic din cauza superficialităţii lor esenţiale Ana, poate cam monoton jucată de Alina Vasiljevič, şi Nichita. Un personaj cu o tipologie regăsibilă şi în scrierile lui Mihail Sorbul, Tudor Muşatescu, Mircea Ştefănescu sau Alexandru Kiriţescu, căruia Ştefan Statnic îi oferă calibrarea potrivită. Fără a cădea nici un moment în exagerări, caricaturizări sau augto-punerea la zid a personajului.

În analiza pe care o face piesei în mai sus-citata carte, Mircea Ghiţulescu observa că, de la un moment dat încolo, stilul zeflemist „ se tulbură“, iar „comedia trece în mister“. Când scrie lucrurile de mai sus, exegetul are în vedere izolarea lui Chirică „într-un spaţiu al meditaţiei“. Spaţiu în care accesul se poate face doar cu ajutorul scării cu balamale. În alianţă cu scenograful omonim, Laurian Oniga păstrează scara cu pricina, o utilizează cu scopuri preponderent comice, iar de conivenţă cu actorii (aici trebuie lăudat îndeosebi Marian Parfeni) evită căderea într-o religiozitate ieftină.

Bine alese, exact ceea ce trebuie costumele semnate de Oana Cătălina Văran. Şi, desigur, atent cumpănită, remarcabil condusă, cu efect gândită apariţia copiilor lui Chirică admirabil aduşi în scenă de Bianca Florescu, Luca Madoş şi Radu Mihai.

Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad – OMUL CU MÂRŢOAGA de George Ciprian; Regia şi scenografia: Laurian Oniga; Costume: Oana Cătălina Văran; Light design: Lucian Moga, Horaţiu Maftei; Cu: Marian Parfeni (Chirică), Robert Pavicsits (Varlam), Ştefan Statnic (Nichita), Alina Vasiljevič (Ana), Roxana Sabău (Fira), Oltea Blaga (Proprietăreasa), Adriana Ghiniţă (Inspectoarea generală), Oana Kun (O ajutoare la arhivă), Dorina Darie Peter (Directoarea şcolii), Mariana Tofan (O femeie cu idei), Carmen Butariu (O provincială), Liliana Balica (Proprietara calului) şi Bianca Florescu, Luca Madoş, Radu Mihai (Copiii); Data reprezentaţiei: 8 iunie 2019