Omagiul învăţăceilor!

A plecat pe tăcute ieri spre ceruri Constantin Paraschivescu, Titel, cum îl alinta mai toată lumea fiindcă avea chemarea acestui diminutiv tandru şi jucăuş cum îi era şi chipul mai ales când îşi punea şapca într-o dungă.

Pentru un cronicar de teatru, critic teatral cu studii serioase, imaginat îndeobşte ca sobru şi băţos, cuvintele cu care îl evocăm acum la trecut din păcate pe Titel al nostru sunt din această categorie. Blând, cald, tăcut şi mai ales discret. Rara avis în această lume zgomotoasă unde a călătorit cu modestie proverbială  acest om cu caracter şi nobleţea intelectualului de modă veche. Puţini ştiu că a scris şi literatură, piese de teatru şi că mângâia clapele pianului cu aceeaşi delicateţe cu care vorbea nevrând parcă să fie auzit. Il găseam uneori făcând game prin studiourile radioului înaintea vreunei înregistrări dar se ferea repede să-şi divulge acest hobby.

În cartea mea cu amintiri, Titel Paraschivescu are un loc aparte fiindcă i-am fost învăţăcel în primii ani de meserie. A fost printre primii, dacă nu chiar primul, care mi-au deschis ochii asupra cotloanelor lumii teatrale încurajându-mă. Era redactor la Teatru TV, unde eu făceam ca studentă practica de la un curs de profil. Ce mare oportunitate. El mi-a citit primele referate la textele care veneau în redacţie pe care mi le încredinţa şi plătea cum se cuvine şi, ah, ce mă mai bucuram când primeam la cămin un bănuţ. Scria pe atunci şi la revista Contemporanul, unde era redactor sef George Ivaşcu, pe unde mai apucam şi eu să public câte o notă sau recenzie pe care mi le lăuda neîntârziat. Am fost împreună în deplasări, la premiere celebre precum Arden din Favershan, în regia lui Andrei Şerban, la Piatra Neamţ, iar după '90, când toţi încercam de toate, m-a chemat şi m-a aruncat în direct să prefaţez transmisii. Hai că poţi! şi era atât de fericit când vedea că mă descurc chiar şi când eu ştiam că am zbârcit-o. Nu-i plăcea să iasă pe post. Îşi înregistra textele din off. Era doct în materie însă, iar cartea lui despre Teatru TV e un instrument de lucru indispensabil. Era să devenim colegi, dar slavă domnului că n-am fost să fie, fiindcă televiziunea pe care el n-a părăsit-o decât la pensie pe mine mă speria. Tot ce am făcut însă după ne-a legat profesional. Mi-a devenit colaborator la radio. Am răspuns la rându-mi la orice solicitare de la el. A fost pe cât posibil la lansările cărţilor mele pe care şi le cumpăra uneori fără să ştiu. Cum ne specializaserăm în ultima vreme în monografii şi biografii, aveam ce să vorbim la telefon sau la o cafea. Titel, aşa molcom şi având mai mereu aerul unui om suferind, inspira paradoxal atâta încredere. A avut o viaţă grea. Dar câtiga mereu pariul cu ziua de mâine ieşind la liman din necazuri pentru că era iubit de pronie pentru marea lui bunătate. Era plămădit din multă şi mare sensibilitate tradusă pentru mulţi dintre noi ca timiditate. Dar dacă aveai răbdare descopereai dincolo de sfioasa lui prezenţă un mare curaj. Curajul de a trăi.

Când pleacă de lângă noi asemenea oameni ni se face frig. Simţim nu doar aripa rece a morţii, ci golul pustiului din noi.

La plecarea neaşteptată şi tăcută a lui Titel Paraschivescu simt însă şi mai mult cum ne împuţinăm. Fiindcă el reprezenta o scoală, o generaţie, o tradiţie a lucrului temeinic, a onestităţii, a respectului pentru carte, profesie şi pentru colegi, a iubirii pentru oamenii teatrului printre care a trăit cu dorinţa mereu vie de a fi considerat de a-l lor. Cred că şi-a câştigat acest loc binemeritat ca şi pe acela din inimile noastre. Rămas bun, dragă prietene!