Mircea Albulescu spunea că nu doreşte nimănui singurătatea. „O femeie mai poţi găsi, dar o soţie, mai greu”
0
După moartea soţiei, artistul îşi renovase casa şi se refugiase în teatru şi în poezie. Mircea Albulescu spunea că cel mai sigur moment al vieţii este moartea. A făcut roluri antologice în teatru şi în film. Cine nu a reţinut scena sodomizării lui Victor Petrini din filmul „Cel mai iubit dintre pământeni” (1993), în care actorul întruchipa un deţinut transformat în gardian monstruos?
„Chiar dacă sunt vesel, sau dacă vreau să plâng, sunt eu cu mine însumi, râd de mine sau mă plâng pe mine”, mi-a spus artistul, într-un interviu, pe care i l-am luat acum câţiva ani.
Vă apasă bătrâneţea?
O, nuuuuuu. Ziua mea o petrec la o cârciumă cu câţiva prieteni de-ai mei, doi dintre ei au fost chiar în clasă cu mine, la teatru. Vor fi invitaţi meşterii Beligan, Moraru, Dinică, alături de Sanda Toma.
Sunt bucuros că radioul mă sărbătoreşte. S-a transmis Radio România Cultural, „Bătrânul şi marea”, spectacol coordonat, în întregime, de mine. Eu am centrat, eu am dat cu capul. Ce să zic? Am înregistrat pentru Teatrul Naţional Radiofonic peste 300 de roluri. S-a înfiinţat site-ul www.eteatru.ro, coordonat de Costin Tuchilă... Îmi fac o mare bucurie, am iubit şi iubesc radioul foarte mult.
Care sunt tristeţile dumneavoastră?
Cea mai mare tristeţe a mea este singurătate. Ea, soţia mea, a murit... A fost foarte greu de suportat.
După moartea ei, am aruncat casa pe geam, nu a mai rămas nimic, dar chiar nimic din mobilierul vechi. Am fost împreună 55 de ani, unde mă întorceam era un lucru de-al ei, se crease o dependenţă între noi. În ultimii ani, a avut o înfiorătoare suferinţă, stătea pe un pat şi devenise un cadavru viu. Aveam o femeie, care venea şi făcea treabă 8-10 ore pe zi, celelalte ore, până la 24, erau însă ale mele. Pune ploscă, ia ploscă...
Începusem să fiu ea, somatic, se produsese o osmoză. După moartea ei, am chemat un designer şi i-am spus: „Ajută-mă să nu mai fie!”. Am spart uşi, am dărâmat pereţi, am făcut alţi pereţi, alt birou. Am proiectat o oglindă mobilă, care se mişcă dintr-o parte în alta, într-un perete. Oglinda e invenţia mea. Am dat şi cărţile, le-am păstrat doar pe ale mele şi volumele de specialitate. Poveştile altora nu le-am păstrat, îmi ajung poveştile mele, chiar dacă sunt vesel, sau dacă vreau să plâng sunt eu cu mine însumi, râd de mine, sau mă plâng pe mine.
Declaraţi că „o femeie mai poţi găsi, dar o soţie, mai greu”.
Cu o soţie ajungi într-un soi de relaţie, în care eu am ajuns cu soţia mea. Nu pe toţi ne iubeşte Dumnezeu atât de tare, încât să ne ia fulgerător de aici. Pe aceştia îi iubeşte Dumnezeu cel mai tare, pentru restul e suferinţă. Totuşi, ce vină are omul de lângă tine, care se chinuie atâta şi atâta alături de cel bolnav?
Cât de mult trebuie să te lupţi pentru viaţă?
Cunoşteam un instructor de zbor, avea o elevă foarte bună, la Clinceni, la şcoala de zbor. Într-o zi, s-au prăbuşit amândoi. Când au fost găsiţi, el era uşor aplecat, încerca să repornească motorul până la un metru de pământ. N-a fugit, nu s-a dat deoparte. Am fost adânc impresionat de această încăpăţânare de a lupta până la capăt. Noi putem să fim până la capăt, nu numai să facem. „Trăieşte-ţi viaţa până în ultima clipă” este deviza mea.
Biruinţa lui Farfuridi
Povestiţi-mi despre Socrate, în „Comedia norilor”, după Aristofan, montat de Dan Tudor la Teatrul Naţional.
E un proiect mai vast al Naţionalului. Eram şi în „Sânziana şi Pepelea”, şi în „Molto Grande Impressione”. Îmi voi lăsa barbă să semăn cu Papură Împărat. Regizorul Dan Tudor, care a făcut toate aceste spectacole, este foarte talentat, la umbra lui îmi răcoresc sufletul din când.
Cum vă găsiţi personajul?
Trebuie să vii la teatru, cu o oră mai devreme, cel puţin, înainte de spectacol.
Eu, Albulescu, am problemele mele tot mai multe şi mai grele pe măsură ce îmbătrânesc.
Trebuie să vii aşadar mai devreme la teatru ca să te goleşti de tine însuţi, ca să poţi intra în pielea personajului. Într-o sticlă de un litru încape numai un litru, într-o teacă nu încape decât o singură sabie. Eu trebuie să mă golesc de mine însumi ca să pot să-mi asum problematica lui, a personajului. Încet, încet, mă uit pe mine şi uit de toate problemele care vin cu nemiluita peste capul unui om
De foarte multe ori, reuşesc să mă golesc de toate aceste probleme. Când nu reuşesc, mă simt foarte rău, eu cu mine însumi. Publicul nu simte întotdeauna, dar eu mă simt rău pentru că „n-am fost”, ci m-am prefăcut. Apoi urmează o altă problemă: după ce am fost personajul, cum mă aduc eu înapoi, la mine?
„Fii şi nu fă, adică nu te preface”
Cum reuşiţi, după un rol, să vă întorceţi la dumneavoastră, la omul Albulescu?
Eu am avut o şansă, întotdeauna am locuit în perimetrul casei mele. M-am întors acasă pe jos, de la teatru. Descărcare de emoţie, de nervi, se produce şi mă ajută foarte mult.
La Comedia franceză vin cabinierele cu o sticlă de şampanie după spectacol. Bei un pahar de şampanie, poţi să îl bei şi pe al doilea, mai vin spectatori la cabina ta cu care vorbeşti despre spectacol. Asta te ajută să-ţi continui starea, să nu revii prea brusc cu picioarele pe pământ. Criminalul este tratat la locul crimei. La noi, e mai greu. Nu s-ar putea să fiu azi unul, mâine altul, poimâine altul, dacă nu mă descarc, nu golesc sticla de fiecare dată. În fiecare seară, sticla se umple cu altă licoare, licoarea fiind sufletul personajului meu.
A fost vreun rol pe care aţi crezut că nu-l veţi putea face?
Alexandru Tocilescu m-a chemat să joc Farfuridi, în 2000, la Naţional. Am crezut că va fi imposibil. Ştii care e miracolul în teatru? Noi vedem, cu ochii noştri, că în perete e un zid, şi vine cineva şi-ţi arată că, de fapt, acolo, e o fereastră. Una dintre biruinţele mele actoriceşti este acest Farfuridi, pe care mi l-a arătat Alexandru Tocilescu.
La mine, în clasă, la Teatru, pe perete este scris acest dicton: „Fii şi nu fă!”. Adică nu te preface, caută să-ţi asumi stările. Dem Rădulescu, Bibanul, spunea: „Eu nu pot să învăţ privighetoarea să cânte”. E greşit numele „Arta actorului”, dat cursurilor ce se fac la şcoala de teatru. Eu pot să-l învăţ pe actor lucruri care ţin de meserie, dar mai departe arta actorului e mai mult decât atât, trebuie să ai şi de la Dumnezeu ce-ţi trebuie. Arta adevărată se întâmplă arar, ţine de talentul de la Dumnezeu. (Interviu realizat in octombrie 2009)
Se încarcă comentariile...
