Incadescenţa nevrotică a ratării

Românului cultivat i-a fost hărăzită o întâlnire în ritm prudent-măsurat cu scrierile fie ele epice, fie destinate scenei ale austriacului Thomas Bernhard. O familiarizare treptată, aşa cum ar trebui să fie, poate, familiarizarea cu moartea.

Şi spun aceasta fiindcă scriitorul însuşi scria undeva că „moartea este tema mea fiindcă viaţa este tema mea, de neînţeles, fără echivoc…Murim, solitari ce suntem ai fiinţei noastre…”

Prin anii ’ 80, Anca Ovanez-Doroşenco monta la Teatrul Mic Minetti, cu Octavian Cotescu în rolul actorului ratat. Nu cred că mai apoi, până în decembrie 1989, vreo scriere de-a lui Bernhard să fi fost îngăduită pe o scenă din România. Viziunea acestuia, prea sumbră, prea dură, prea închisă oricărei perspective, prea cinică nu putea fi defel pe placul celor ce ne sileau să credem că viaţa e frumoasă, deşi lumea românească însăşi era în extincţie. După 1990 de dramaturgia târziu expresionistă a lui Bernhard s-au apropiat regizori feluriţi, din generaţii diferite.

De la Alexandru Dabija care a înscenat, chiar în primii ani de existenţă ai Teatrului Act, Creatorul de teatru, la Alexandru Colpacci care a montat la Teatrul Maghiar de Stat din Timişoara Immanuel Kant, de la Dragoş Galgoţiu, ce s-a încumetat să pună cu extraordinara trupă a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj Societatea de vânătoare, la Claudiu Goga care a regizat la Braşov Puterea obişnuinţei (un spectacol înţeles şi îndrăgit de unii, persecutat, detestat şi subminat de-a dreptul de vreo doi critici mari şi tari la acea vreme, dar cărora numele însuşi al dramaturgului le era pe atunci complet necunoscut) ori la Theo Herghelegiu care a apelat la Valeria Seciu pentru a salva ceea ce se mai putea salva din montarea ei cu Satisfucktion de la Teatrul Foarte Mic. Nu tocmai bine s-a descurcat şi tânărul regizor elveţian Christian Papke, invitat să pună în scenă Înainte de pensionare la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara.

Socotit de George Steiner unul dintre marii maeştri ai ficţiunii europene, calificat de alţi comentatori drept „maniac al dezastrului”, „trivial şi sensibil” sau „nemilos şi irezistibil” deopotrivă, Thomas Bernhard începe să devină şi un familiar al librăriilor româneşti. Bunăoară, anul trecut Extincţie, unul dintre ultimele sale romane (mai exact, penultimul) a fost tipărit de Editura ART, iar cu puţină vreme în urmă la editura timişoreană Brumar a apărut versiunea românească a piesei Immanuel Kant, traducerea fiind făcută de Eleonora Ringler-Pascu, titulara unui doctorat consacrat teatrului scriitorului austriac.

Norocoşilor prezenţi în iunie 2014 la a XXI a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu le-a fost dat să vadă un superb spectacol cu Fraţi vitregi (Siblings) montat de Krystian Lupa, fără doar şi poate nu doar pasionat, ci şi expert în Thomas Bernhard. Scriitor pe care l-a descoperit cu mulţi ani în urmă, căruia i-a înscenat nu numai texte dintru început dedicate scenei, ci şi adaptări pentru aceasta înfăptuite chiar de regizor. Aşa cum e cazul romanului deja amintit, Extincţie. Foarte recent, în 2013, Krystian Lupa a pus în scenă Perturbaţii, spectacol ce are deja la activ o considerabilă carieră internaţională şi o presă bună la festivalurile importante ale toamnei trecute.

Fraţi vitregi e ceea ce se cheamă „un spectacol de patrimoniu”. Face parte din repertoriul permanent al lui National Stary Theater din Polonia încă din 1999, conservându-şi nealterate prospeţimea, stranietatea şi tensiunea, capacitatea de a fascina şi de a răvăşi deopotrivă, însuşirea de a formula întrebări şi de a stârni îngrijorări şi nelinişti. Poate chiar coşmaruri.

Şi aceasta fiindcă Lupa a adoptat pentru montarea lui formula unei regii aparent neagresive, centrată pe psihologii şi nevrotice abisuri, deparazitată de elanuri autoadmirative, preocupată în schimb de detalii şi de îmbinarea acestora într-un tot perfect funcţional, metronomic reglat, al cărui element coagulant e dat de perfecţiunea jocului actoricesc. O regie astfel gândită încât să faciliteze crescendouri reale şi nu mimate, izbucniri temperamentale necontrafăcute, detensionări aparente, restartări surprinzătoare ale unor tumulturi interioare până de curând cenzurate, izbucniri necontrolate, tot atâtea decontări târzii ale unor răutăţi trăite în copilării neconsumate în normalitate. Toate cât se poate de explicabile prin supremaţia bolii şi pulsiunile neaşteptate ale acesteia.

Precum Înaintea pensionării, Fraţi vitregi e o dramă de familie cu un număr redus de personaje. Doar trei, două surori şi un frate, acesta din urmă obiect şi subiect de ură şi de adoraţie. Asemenea piesei deja menţionate, Fraţi vitregi e o piesă despre iminenţa morţii, despre o boală care e mai mult decât ceva de natură medicală sau fizică. „Noi – spune Ludwig- avem boala noastră în faza terminală şi ştim că ea o să ne omoare.” Lumea din Fraţi vitregi e una în stare de extincţie, cam tot la fel cum e cea din Societatea de vânătoare, o lume pentru care boala e o condiţie şi o garanţie a fericirii. Dacă în Societatea de vânătoare erau identificabile influenţe din Livada de vişini, în Fraţi vitregi sunt evidente asemănări şi transferuri din Trei surori.

Tot ca în Societatea de vânătoare, scriere a cărei acţiune e concentrată într-o singură zi, „povestea” din Fraţi vitregi se consumă în numai câteva ore. În cele câteva ore, lungi cât veacul, apăsătoare precum o viaţă săvârşită sub însemnele inutilului şi al falsului, cât durează pregătirea (actul întâi), desfăşurarea (actul al doilea) şi epilogul prânzului plănuit de cele două surori pentru a sărbători revenirea acasă a fratelui lor, Ludwig. Prânz prilejuind revederea dintre două actriţe ratate, cu cariere incerte, suspendate (tema ratării în artă mai apare nu doar în Minetti sau în Creatorul de teatru, ci şi în Puterea obişnuinţei) şi un filosof asemenea (precum în Immanuel Kant). Filosof al cărui model îndepărtat ar fi-spun exegeţii-Ludwig Wittgenstein. O revedere nicidecum dorită de Ludwig ce pare a se simţi mai bine şi mai acasă în clinica de boli nervoase Steinhof decât într-un acasă străin, resimţit ca ostil, poate fiindcă acolo, în spital, viaţa e mai reală, mai autentică decât cea din casa părintească, o casă-cavou (ca cea din Înaintea pensionării), încremenită într-un timp dătător el însuşi de nevroze.

Krystian Lupa, în calitatea lui de scenograf ce îl completează fără cusur pe regizorul omonim, a plasat acţiunea spectacolului într-o sufragerie „veche de o sută de ani”, precum dulapul din Livada de vişini. O sufragerie înzestrată şi ea cu un dulap asemenea. O încăpere cu uşi mari, coşcovite, cândva vopsite într-un alb acum murdar, şi cu geamuri veşnic închise. Care accidental deschise îl fac pe Ludwig să se comporte asemenea unui fluture de noapte. O sufragerie cu o masă mare, extensibilă, din lemn negru, masiv, ce şi-a pierdut demult luciul. Şi cum prânzul în cauză se cuvine să fie unul festiv, au fost scoase vechi porţelanuri scumpe, dar şi o faţă de masă şi ea veche, lucrată de chiar bunica celor trei fraţi. O cameră cu o pendulă imensă ce, cu siguranţă, şi-a pierdut demult rostul fiindcă pentru cele două surori timpul nu mai are de ani buni nici un fel de importanţă. Poate doar rostul de a le reaminti îndepărtarea lor de teatru.

Dar ceea ce contează cel mai mult în gramatica decorurilor şi în semantica spectacolului sunt tablourile de familie. Nemişcate (iar nemişcarea se vede în decor) de zeci de ani, răspândite pe toţi pereţii, cu fiinţe cunoscute sau necunoscute, cu imaginile terorizante, cel puţin pentru Ludwig, ale unui tată şi ale unei mame făcuţi acum vinovaţi pentru toate relele din lume. Un tată şi o mamă cândva surse de interdicţii, planificatori abuzivi de destine, specializaţi în ratare şi târzii generatori de insurgenţe ratate. Şi care acum, în cele câteva ore apăsătoare ale eşuatului prânz în familie, mai apăsătoare parcă decât cele din Serată neprevăzută (Aniversarea) lui Harold Pinter, mai stimulează încă o insurgenţă. Aceea a schimbării bezmetice a locului mobilelor din casă şi a întoarcerii cu spatele a tablourilor. O insurgenţă vijelioasă, fals impetuoasă, acompaniată de muzica beethoveniană a unei Eroice cândva nepermisă de tatăl autoritar, muzică ce prin sonurile ei ample completează contrapunctic desăvârşitul ambient sonor al spectacolului la consolidarea căruia se asociază muzica anume compusă pentru această montare de Jacek Osztasevszki. O insurgenţă încheiată falimentar, în neputinţă. O insurgenţă care, prin nereuşita ei, devine provocatoare de alte şi alte răni sufleteşti. O insurgenţă al cărei eşec se consumă în zgomotul ploii, în elogiului trist-obosit şi parcă definitiv-neputincios al după-amiezelor inutile, anonime, petrecute în pat ori călcând rufe. Al după-amiezelor prefaţatoare de moarte.

Nu voi găsi vreodată suficiente cuvinte spre a elogia perfecţiunea, naturaleţea, incadescenţa atent cumpănită şi reglată a jocului celor trei actori din spectacol. Ei se numesc Agnieczka Mandat, Malgorzata Hajewska Krzysztofic şi Piotr Skiba. Tocmai de aceea prefer să închei aceste însemnări exprimându-mi simplu şi omenesc admiraţia pentru chipul strălucit în care ilustrează ei ceea ce se cheamă atât de sec arta actorului.   

National Stary Theater din Polonia - FRAŢI VITREGI de Thomas Bernhard;  Regia şi scenografia: Krystian Lupa; Muzica: Jacek Ostaszewski; Cu: Agnieczka Mandat, Malgorzata Hajewska Krzysztofik, Piotr Skiba; Data reprezentaţiei: 11 iunie 2014