Despre război, despre bătrâneţe şi despre boală

1.Etapa „de primăvară” a ediţiei din anul 2015 a FEST-FDR de la Timişoara a avut o componentă intitulată – cum altfel decât în limba engleză? – The Art of Ageing. I-au conferit substanţă o suită de spectacole, dar şi de dezbateri medicale cât se poate de profesioniste, de serioase pe tema îmbătrânirii.

Până la urmă e firesc să fie astfel. Europa îmbătrâneşte, factorul politic se dovedeşte incapabil să identifice vreo soluţie de natură să contribuie eficient la stoparea fenomenului scăderii democratice. Pe de altă parte, în multe, în multe foarte ţări europene speranţa de viaţă este în creştere, iar medicina de top se vede obligată să reflecteze şi să găsească modalităţi prin care bătrâneţea să fie o etapă pe cât posibil frumoasă a vieţii. Nemarcată de boli grave, umilitoare pentru cei ce au nefericirea de a le avea, neprovocatoare de dificultăţi adesea înrobitoare pentru cei ce se cheamă „aparţinătorii” persoanelor de vârsta a treia. Şi cum, o ştim încă de la Shakespeare, „teatrul este oglinda vieţii”, la această provocare trebuie să răspundă în felul său propriu scena.

A XXV a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru (FNT) a preluat ideea timişoreană şi a conţinut în programul său câteva spectacole pe această temă. De la #cântec de lebădă de la Teatrul Maghiar de Stat din Timişoara la Casa cu pisici de la Teatrul Foarte Mic, de la Vertij de la Teatrul Municipal „Aureliu Manea” din Turda la  Variaţiuni pe metoda lui Kraepelin de la Teatrul Naţional  „Vasile Alecsandri” din Iaşi.

Acesta din urmă a fost montat de Alexandru Dabija şi are drept suport textual piesa dramaturgului italian Davide Carnevalli. Bărbat tânăr (e născut în anul 1981), cu o deja importantă carte de vizită şi literar-teatrală, şi ştiinţifică (este doctor în teatru) Davide Carnevalli a reflectat în piesa intitulată Variaţiuni pe modelul lui Kraepelin, premiată deopotrivă în ţara sa natală, dar şi în Germania, asupra istoriei, a războiului, a memoriei şi a pierderii acesteia, dar şi a bolii. Regizorului Alexandru Dabija i-a plăcut piesa şi i-au plăcut şi temele pe care aceasta le conţine. De fapt, Dabija recidivează. Într-un scurt text publicat în caietul de sală al spectacolului ieşean, directorul de scenă vorbeşte despre o piesă a lui David Mamet, Duck Variations, care i-a plăcut şi pe care ar fi dorit să o monteze, dorinţa rămânând pentru moment la faza de proiect. Eu îmi amintesc însă de Fraţii care a prilejuit un spectacol excelent Teatrului „Sică Alexandrescu” din Braşov, succes, din nefericire, nerepetat ca atare atunci când Dabija a revenit asupra textului la Teatrul „Odeon”. Se întâmplă.

Piesa lui Davide Carnevalli e autodeclarat una despre „posibilitatea reconstruirii istoriei”. A celei mari, a istoriei la scara omenirii. O istorie făcută din războaie (de unde citarea în spectacol a unor secvenţe filmice de această factură sau a celebrei Die Gedangen Sind frei ), dar şi din conferinţe de pace extinse prin etapele pregătitoare ale înfiinţării Uniunii Europene de azi (de aici inserturile de film documentar în care ni se vorbeşte şi îl vedem pe celebrul Robert Schuman). Dar şi a istoriei individuale – piesa este, declară dramaturgul, „istoria personală a unui om pe cale să îşi piardă parcursul logic al vieţii şi, prin urmare, propria identitate”. Istoria omului atins de Alzheimer, o boală la studierea căreia o contribuţie însemnată a avut nu doar Alois Alzheimer, ci şi Emil Kraepelin. Astfel explicându-se unul dintre titlurile scrierii, cel preferat pentru afiş.

Din istoria personală a Tatălui, acum bolnav, trăindu-şi ultimele luni şi săptămâni de viaţă, face parte războiul. Pe care nu l-a înfruntat cu eroism, ci l-a evitat cu laşitate. A obţinut o amânare la trimiterea pe front, mituind un doctor care, contra unui iepure, a scris în fişa medicală a recrutului că acesta tocmai a fost operat la apendic. Iepurele acela ajunge să devină o obsesie. Confirmată ca atare de cel de-al doilea titlu al piesei- Câmpul semantic al tocăniţei de iepure. Obsesie a personajului care nu mai suportă respectivul fel de mâncare. O obsesie căreia şi dramaturgul, şi regizorul îi conferă multiple modalităţi de materializare scenică. De la secvenţa repetată obsesiv dar şi eficient a mituirii, la aceea în care Tatăl, Fiul şi Doctorul pregătesc o astfel de tocăniţă. Cu un vârf de sarcină în momentul în care în apartamentul în care locuiesc tatăl şi fiul şi unde apare în calitate de vizitator cvasi-ascuns Doctorul, irumpe un Iepure imens căruia îi sunt amputate mai întâi mâinile şi apoi capul. De cine? De nimeni. Îi cad pur şi simplu.

Apartamentul e unul incert. De vârstă incertă. Îi aparţine cu certitudine tatălui. Aşa ne lasă să deducem scenografia semnată de Dragoş Buhagiar. Lucruri vechi de când lumea, un aragaz, elemente de mobilier de odinioară, se amestecă cu un laptop la care lucrează fiul şi cu un televizor cu ecran extraplat. Plus o cameră de observaţie cu două computere performante în care îl vedem pe Doctor. Tatăl are zile şi zile. Mai bune sau mai proaste. Zile în care îşi mai aminteşte câte ceva, în care doctorul poate fi satisfăcut căci teoria lui referitoare la necesitatea recuperării programate, planificate, exersate a  memoriei pare a da rezultate. Zile în care se comportă în cel mai infantil mod cu putinţă. Evoluţia aceasta şi normală, şi contradictorie e bine redată scenic de actorul Călin Chirilă. Chiar mai mult decât bine. Efortul e notabil şi se cuvine consemnat ca atare. Lui Doru Aftanasiu, interpretul fiului, îi revine sarcina de a surprinde amestecul de răbdare, disperare, enervare provocat personajului de comportamentul contradictoriu, exasperant, al tatălui. Doctorul e interpretat comme il faut, cu efectele şi poncifele profesionale aferente de Ionuţ Cornilă. Iar Iepuraşul e adus în scenă de Radu Homiceanu.

Am citit cronicile de la premieră. Mai toate susţin că Variaţiuni pe metoda lui Kraepelin este ceea ce se cheamă un spectacol bun. Chiar foarte bun. Pot să îmi imaginez şi eu acest lucru observând dominantele conservate ca atare de reprezentaţia văzută de mine. Din păcate, defel perfectă. Cam lentă, cam monotonă şi cam prea egală cu sine. Se întâmplă.

2. Am revăzut spectacolul la o distanţă de trei săptămâni. Nu, nu la Iaşi, ci la Braşov, cu ocazia Festivalului de Dramaturgie contemporană. Fără doar şi poate, spaţiul de joc (scena mare a Teatrului „Sică Alexandrescu”) a fost mai favorabil spectacolului jucat la Iaşi nu cu publicul pe scenă, aşa cum s-a întâmplat la Bucureşti şi la Iaşi, ci în sala Cub, a fost de astă dată mai favorabil montării. S-a creat un plus de intimitate între public şi actori. Am văzut mai bine scenografia lui Dragoş Buhagiar. Pot să spun acum că e una impecabilă. Impresia de vechi e sugerată impecabil, nici un obiect nu e ales arbitrar. Apropierea de actori, recomandabilă în sine, mi-a relevat o seamă de aspecte de ordin „naturalist” ale montării. Nu foarte agreabile.

Impresia generală de la această a doua întâlnire cu spectacolul ieşean nu a diferit esenţial de prima. Din păcate? Din fericire?

Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi- VARIAŢIUNI PE MODELUL LUI KRAEPELIN de Davide Carnevali; Traducerea: Sorana Lupu; Regia: Alexandru Dabija; Scenografia: Dragoş Buhagiar; Cu: Călin Chirilă, Doru Aftanasiu, Ionuţ Cornilă şi Radu Homiceanu; Data reprezentaţiei: 30 octombrie 2015; 19 noiembrie 2015