Cu calm, despre relaţia dintre teatrul de stat şi cel independent

În anul 2013, regizorul Theodor Cristian Popescu a publicat o carte. Se cheamă Surplus de oameni sau surplus de idei, are şi un subtitlu lămuritor - Pionierii mişcării independente în teatrul românesc post 1989 şi a apărut în excelente condiţii grafice la editura Eikon din Cluj.

În scrierea cărţii, Theodor Cristian Popescu s-a folosit cu rost de experienţa lui nemijlocită pe tărâmul teatrului a cărui istorie românească şi-a propus să o reconstituie (a fost chiar directorul unei companii cu nume misterios 777, aş putea spune că i-a fost chiar patron). S-a slujit şi de experienţa lui canadiană. Theodor Cristian Popescu mai are avantajul de a fi lucrat mult şi adesea cu succes în teatrele de stat, de repertoriu, aşadar le cunoaşte în egală măsură hibele, dar şi părţile bune. Problemele dar şi relativul confort pe care îl asigură ele creatorilor.

Surplus de oameni sau surplus de idei e, aşadar, până la un punct o carte-confesiune. Nu şi o carte egolatră. Dă seama despre dificultăţi, dar nu se transformă într-un lamento. Nu pretinde că totul ar fi posibil numai şi numai în spaţiul teatrului independent. Nu operează cu verdicte maniheiste. Arată onest şi ceea ce este imposibil atunci când alegi să fii independent, adică să te lupţi cu imposibilul. Din felurite motive. De la structuri şi modalităţi de organizare şi finanţare până la mentalităţi. Unele ţinând de conservatorismul specific românilor, altele de conservatorismul caracterizant al breslei.

Apă de mină

Theodor Cristian Popescu nu susţine nici că în teatrele de stat, şi mai cu seamă în Naţionale, aşa cum o fac unele criticiţe ţâfnoase din fire, totul ar fi osificat, rău, bătrânicios, anchilozat. Văd în aceasta în primul rând o dovadă de bun simţ. Lucru din ce în ce mai rar în societatea românească şi fiindcă, după cum bine ştim încă de la Shakespeare, teatrul este oglinda lumii, pe cale de consecinţă rar şi în instituţiile de spectacol din România. Mulţi fiind aceia care acoperă de ocări, cu surplus de venin şi cu deficit de argumente teatrele de stat în care au lucrat ori vor să lucreze, în care au revenit ori în care îşi doresc să revină, făcând-o la prima invitaţie în acest sens.

Cartea lui Theodor Cristian Popescu mi se pare importantă nu doar fiindcă reconstituie convingător şi documentat traseul mişcării independente din România. Ci şi deoarece explică de ce s-a născut ea, care îi sunt dominantele şi caracteristicile repertoriale, din ce categorii de creatori i-au fost ori îi sunt recrutaţi protagoniştii. Şi, încă şi mai important, deoarece se apleacă şi asupra desluşirii specificităţilor de receptare pe care le incumbă un asemenea gen de teatru. În plus ne lămureşte de ce crede Theodor Cristian Popescu în mişcarea independentă. Crezând în ea nu doar din spirit de frondă.

Reasons To Be Pretty

Socotesc că titlul cărţii mai sus menţionate poate servi oricând drept punct de plecare pentru o discuţie la obiect despre originile, rostul şi funcţiile teatrului independent. El, titlul,  sugerează că, uneori, cei ce s-au dedicat total sau numai parţial teatrului independent (iar când e vorba despre dedicare parţială, cred că e mai indicat ca formula „teatru independent” să fie înlocuită cu aceea de „teatru alternativ”) au făcut-o şi pentru că această formulă/modalitate/gen le oferea posibilitatea de a căuta şi a găsi ceea ce teatrul instituţionalizat, „teatrul nativ” nu le putea oferi. Sau nu le oferea încă.

Acelaşi titlu te mai duce cu gândul la faptul că mulţi dintre cei ce au ales să îşi desfăşoare activitatea în spaţiul teatrului independent au făcut-o şi pentru că nu şi-au găsit (încă) un loc în teatrele de stat. Loc care nu este neapărat călduţ cum o susţin aiurea acele cronicărese din start puse pe ceartă.  Că nedorind să se despartă de profesia pentru care s-au format şi pentru care simt că au vocaţie au hotărât să facă teatru în altă parte. Nu doar în clădirile simbolice, marcate, vorba lui George Banu, eminamente prin roşu şi aur.

Au ales această alternativă cu gândul de a face teatru serios, fără a arunca la coş idei preţioase precum aceea de program sau de repertoriu (să ne amintim în context că multe, foarte multe piese noi, din literatura dramatică a Lumii au pătruns în lumea românească graţie teatrelor independente), aceea de decor adevărat nu încropit ori respectul faţă de public. Unteatru, Teatrul de Artă, Teatrul ACT, Godot Cafe Theatre fiind serioase exemple în acest sens.

Sunset Limited

Şi pentru că uneori „surplusul de idei” intră în conflict cu autoritatea, adică cu înalţii funcţionari de stat, s-a întâmplat chiar ca una dintre primele manifestări temeinice de teatru independent la noi să fi fost generată de conflictul care l-a opus pe regizorul Alexandru Dabija Ministerului Culturii. Care nesuportând să fie contrazis l-a demis pe Dabija din funcţia de director al Teatrului „Odeon”. Aşa a apărut mai întâi Fundaţia Inter-Art-Odeon aflată la originea naşterii unui teatru independent azi cu istoric- Teatrul ACT.

Ştim bine, teatrul fără conflict e teatru mort. Numai că teatrul însemnând, înainte de toate, dialog, dar şi fiindcă - vorba aceluiaşi George Banu - „teatrul este mereu în altă parte” util şi firesc mi s-ar părea ca teatrul pe bani publici şi teatrul pe bani privaţi să nu se situeze din principiu şi pasămite pentru că aşa ar da bine pe poziţii antagoniste. Să nu se privească fiecare doar pe sine, care mai de care mai orgolios, întrebându-se de formă „oglindă, oglinjoară care e cel mai frumos, mai bun, mai performant, mai adevărat teatru din ţară”. Ci să evolueze fiecare demn şi curajos.

La Ţigănci

Oameni avem. Avem încă, pe mai departe, şi nevoie de teatru. O dovedeşte faptul că pe toată durata verii locurile unde se joacă teatru independent au fost pline. Şi mai avem chiar şi idei.

Sper ca dezbaterea pe această temă programată a avea loc sâmbătă, 15 octombrie, la Teatrul „Nottara” în cadrul festivalului la Fest(In) pe Bulevard să fie una civilizată şi colegială. Dovedind că avem aceste însuşiri. Poate chiar nu în surplus, ci măcar în cantitate suficientă.