Colocviul de la spartul târgului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Într-una dintre ultimele zile ale Festivalului  Naţional de Teatru în Sala Multimedia a Teatrului Naţional din Bucureşti s-a desfăşurat colocviul cu titlul „Criticul/Critica de teatru- dispariţie sau transformare?”. Colocviu internaţional.

Măcar colocviul să fie astfel, dacă, prin grija Ministerului Culturii, a domnului ministru Daniel Constantin Barbu, personal, şi a guvernului uselist dragul nostru FNT a devenit atât de firav din punct de vedere financiar încât nu şi-a mai putut îngădui luxul de a invita nici măcar un singur spectacol din afară.  Fie el şi din Republica Moldova, cea pe care în vară se băteau în vorbe aprige şi priorităţi lingvistice şi prim-ministrul şi preşedintele Băsescu. Care preşedinte şi care prim-ministru demult nu îşi mai doresc patronajul  Festivalului. Ceea ce, la urma urmei, nici o pagubă nu e. Căci decât patronaj precum al domnului Băsescu la Festivalul Enescu ori mers la spectacole precum cel al domnului Ponta la acelaşi festival, mai bine lipsă.

Nu ştiu câţi critici străini au asistat la spectacolele din FNT. Organizatorii spun că ar fi poftit vreo 40 de oaspeţi din afară, dar habar nu am  câţi au onorat şi câţi au evitat invitaţia. Câţi dintre cei prezenţi la Bucureşti sunt teoreticieni ori practicieni ai scenei. Câţi sunt programatori, adică directori de festivaluri. Intervenienţi în dezbateri au fost destui, contribuţiile lor de valori diferite. Critici români au fost puţini. Majoritatea invitaţilor din ţară au cam părăsit Bucureştiul. Bucureştenii nu prea participă, din principiu, la astfel de evenimente. Nu sunt obligaţi, ei nu stau la hotel pe banii Festivalului şi nu beneficiază de fabuloasa diurnă legală de 13, 50. Nici măcar conducerea Secţiei române a AICT în totalitate nu a dat curs  amabilei convocări, fapt simptomatic pentru disensiunile şi idiosincraziile ce i-au paralizat complet activitatea.

Intervenienţi români cu lucrări au fost trei, din care unul singur - Octavian Saiu- a vorbit strict la obiect, un al doilea a dat expresie nemulţumirilor, deloc imaginare, legate de activitatea sau, mai precis, inactivitatea Secţiei Române a AICT, un al treilea ne-a delectat cu o compunere veselă, simptomatică  în bună măsură pentru dispariţia şi transformarea criticului sau criticii de teatru.

Tema colocviului a fost propusă de Alice Georgescu, preşedinta Secţiei române a AICT, selecţioner unic şi director artistic al FNT. A pornit de la îngrijorările proprii, îngrijorări ce ştim bine că sunt şi ale mai tuturor confraţilor români şi care s-au dovedit a fi şi cele ale oaspeţilor din străinătate.  E vorba mai întâi despre restrângerea spaţiilor de publicare, cel puţin  a celor tradiţionale, “pe hârtie”, se vede cu ochiul liber. Nu mai avem nici noi, nici alţii cotidiane dornice să publice în ediţia tipărită cronici. Teatrul nu vinde ziarul, lucru până la urmă curios de vreme ce interesul pentru teatru e încă - iar cererea de bilete din FNT a dovedit asta- major. Se pare însă că cei ce vin la teatru nu o fac îndemnaţi de o cronică bună, iar asta înseamnă că are dreptate, cel puţin de această dată, Cristina Modreanu care a vorbit în colocviu şi vorbeşte de vreo doi ani încoace mai peste tot despre “decredibilizarea criticului”, proces  mai pregnant în faţa creatorilor.  Pesemne însă că respectiva devalorizare s-a produs şi în ochii oamenilor obişnuiţi.

E vorba apoi, tot după Alice Georgescu, despre “democratizarea comentariului  pe marginea fenomenului scenic”. Ce înseamnă asta? Internetul e la îndemâna oricui, oricine vrea şi poate îşi deschide un blog  personal, neasumat de vreo publicaţie anume care, la o adică, poate interveni când bloggerul sare calul şi bate periculos câmpii. Cât despre reţelele de socializare ştim bine că sunt atotputernice dar şi atoateîngăduitoare. Mobilizează ele la mitinguri de tot felul, aşa că nu trebuie să ne mire că se ocupă şi de teatru.

Dar chiar aşa de puternice să fie cu adevărat, în domeniul comentariului teatral, blogurile si Facebook-ul?  Un minim discernământ al receptorilor şi frecventatorilor acestora ajunge spre a constata dacă cel ce îşi dă cu părerea pe blogul personal  ori pe facebook chiar ştie despre ce vorbeşte ori doar se află în treabă. Cineva care, bunăoară, într-o postare pe blog scrie că cutare spectacol a fost destul de bun îşi  dovedeşte imediat impostura, adverbul destul îl demască, iar cronicile de pe Facebook, Twitter şi altele asemenea sunt la fel de  de nădejde  precum “prietenii ” din respectivele spaţii virtuale.

Nu cred că  democratizarea, falsă, fireşte, aşa cum a resimţit-o şi Alice Georgescu în Argumentul ei, chiar se cuvine să ne îngrijoreze. Niciun teatru serios nu va include în dosarele de presă ale unui anume spectacol însemnări de pe reţele de socializare şi nici cronicuţe împănate cu adverbe incerte, de pe blogurile unor iluştri anonimi.

Altele ne-ar fi motivele de îngrijorare. Ştim bine că, cel puţin în România, aproape că nu mai există critic de teatru care să îşi câştige existenţa doar din scrisul la revistă. Capitalismul şi-a spus, din acest punct de vedere, cuvântul. Dar nu capitalismul, ci lipsa unei minime deontologii şi a oricărei moralităţi îi fac pe unii critici să scrie, neapărat de bine, despre spectacolele Teatrului pentru care prestează activităţi plătite permanent, adică de consilier artistic (pe sub ascuns) ori de secretar literar (la vedere). Să scrie la publicaţii ale unor samsari ori zişi impresari de teatru ce acceptă în publicaţiile subvenţionate de ei doar cronici hiper, super-laudative la producţiile unor regizori promovaţi de ei înşişi, ignorându-i ori torpilându-i pe ceilalţi ce le-au refuzat ori s-au “eliberat” de serviciile lor oneroase şi înrobitoare. Lumea teatrului ştie la cine şi la ce mă refer.

E îngrijorător că avem aşa-zişi critici care scriu după dictare. Adică după ceea ce le spun unii artişti veşnic neînţeleşi, etern puşi pe scandal, mereu nemulţumiţi ba că au fost nominalizaţi, ba că nu au fost nominalizaţi la premii, care mint şi visează comploturi mai abitir decât personajele din Iaşii în carnaval. Artişti ale căror producţii sunt instantaneu slăvite în revistele pe care le patronează ideologic şi ai căror redactori sunt cu interes flataţi şi lăudaţi atâta vreme cât nu ies din cuvântul marelui maître à penser şi iezuit directeur de conscience.

E îngrijorător că uităm că criticul e şi trebuie să rămână un judecător şi nu un tovarăş de libaţii nocturne al artiştilor. Al acelor artişti cu înclinaţii spre băuturi beţive. Că cei  ce scriem despre teatru ne aflăm cu producţiile acestuia în incomoda, dar şi fertila dublă relaţie de complementaritate şi de contrarietate.

Şi noi, şi creatorii iubim teatrul. Unii ne iubim mult pe noi şi facem din cronicile noastre exerciţii de autoadmiraţie. Ne mărturisim, cum se zice, dar o cam facem în exces. Mergem la spectacole fiindcă trebuie, dar şi, mai presus de toate, pentru că ne place. Şi, oricât de enervaţi ar fi unii confraţi  mai bătăioşi din fire de verbul în cauză, fiindcă ne emoţionează ceea ce vedem acolo. Fără să ne grăbim să edictăm că aia e din secolul trecut, ailalta din secolul al XIX  lea şi numai un anume lucru e cu adevărat contemporan şi de azi. Fie şi numai fiindcă nu am primit nici unul dintre noi în plic reţeta Makropoulos sau altele asemenea şi nu prea avem cum să ştim cum se juca Shakespeare în vremea lui. Ci doar dacă s-a jucat bine ori mai puţin bine. Fiindcă aşa au spus criticii din acele vremuri.  Spun asta şi cu gândul la cei ce tot reclamă criterii ferme, dacă nu chiar grile de evaluare atunci când e vorba despre comentariul asupra spectacolului teatral..

Plăcerea, bucuria  ne explică, cel puţin în parte, complementaritatea. Şi tot ele ne silesc să  refuzăm complicitatea cu ceea ce e prost şi rău.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite