Cartea pragurilor

Nu cred defel că apariţia „Anilor romantici”, cartea de amintiri şi de gânduri a Gabrielei Adameşteanu, exact în anul 2014, ar fi cu totul întâmplătoare.

În 2014 se împlinesc 25 de ani de la marele prag din decembrie 1989. Îi spun aşa, marele prag, nu revoluţie, nu lovitură de stat (Ruxandra Cesereanu a inventariat şi comentat cu ani în urmă, într-o carte, mai toate modurile în care a fost numit ceea ce s-a întâmplat atunci sau ceea ce se crede că s-a întâmplat) tocmai spre a fi afin cu conţinutul volumului tipărit la Polirom. Un fel de “ce a fost, cum a fost’’ din perspectiva cuiva care, dintr-o dată, peste noapte, urmare a unui transfer dintr-un post de redactor la editura Cartea românească în acela de redactor şef-adjunct al unei reviste militante, aşa cum a fost, aşa cum este revista 22, şi-a văzut schimbate şi profesia, şi destinul.

Gabriela Adameşteanu vorbeşte în cartea sa despre “evenimentele din decembrie.” Nu foarte mult, nu foarte insistent. Nu îşi inventează un statut de disident care în acele zile a ieşit în stradă fiindcă tocmai era pe punctul de a-şi vedea împlinite “toate profeţiile politice”. Vorbeşte, recapitulând pe scurt evenimente, amintind sau reamintindu-ne nume şi întâmplări de atunci şi formulând, pe neaşteptate, întrebări.

Întrebări nu doar tocite, de felul “de ce Iliescu?”, o întrebare la care mulţi dintre cei ce şi-o pun au, de fapt, un răspuns pe care îndată după 22 decembrie, dar şi acum preferă să mimeze a nu-l avea (şi acest răspuns nu are obligatoriu sau nu are chiar nici o legătură cu o posibilă implicare a KGB în acele evenimente).

Ci şi întrebări poate nu neapărat noi, ci altfel formulate. Care prin însăşi operaţia de reformulare devin actuale. Ca, de pildă, de ce generalul Stănculescu e acum în închisoare în vreme ce generalul Milea e socotit erou, numele lui fiind (încă) eternizat pe străzi şi bulevarde. Sau, încă mai incitant, de ce a fost numit şi de ce a demisionat exact într-o anumită zi, cu multe întâmplări bizare, Aurel Dragoş Munteanu, din fruntea Televiziunii Române autointitulate “libere”. O televiziune a cărei libertate, dacă a fost reală, a durat de fapt doar câteva ore. De altminteri, prin genul acesta de întrebări care se extind şi asupra altor evenimente ori asupra unor personalităţi ce au dat consistenţă “anilor romantici”, adică acelor ani ce, dacă au existat cu adevărat şi nu au fost numai o iluzie, se încheie către sfârşitul lui 1996, odată ce alternanţa la putere, schimbarea se produseseră. Şi despre care scriitoarea dă acum propria versiune, achitându-şi astfel obligaţia faţă de un trecut recent. O face, depăşind pragul reticenţelor avute multă vreme şi recunoscute faţă de rolul, rostul şi eficienţa cărţilor de memorii. Gabriela Adameşteanu scrie, aşa după cum ne avertizează în prefaţa intitulată Priveşte înapoi fără mânie, o carte despre  sine, carte zămislită  din speranţa că şi alţii se vor recunoaşte în experienţa autoarei. 

Anii romantici reprezintă, aşa după cum susţine Gabriela Adameşteanu în aceeaşi prefaţă, “o victorie a vieţii contra imaginaţiei, a realităţii contra ficţiunii.” O punere în pagină a propriului adevăr al scriitoarei despre anii romantici căci despre un adevăr unic e greu de vorbit. Cu atât mai puţin despre unul definitiv. Îndepărtarea temporală de evenimente face loc unui cuantum suplimentar de reflecţie, de înţelegere. De înlocuire a unei viziuni maniheiste printr-una mai nuanţată, care nu echivalează nicidecum cu reconsiderări radicale, cu atât mai puţin cu vânzări de indulgenţe. Ar fi interesat, cred, de comparat ceea ce scrie acum Gabriela Adameşteanu despre tensionatul an 1990, când totul era în alb şi negru (un negru devenit şi mai negru odată cu mineriadele, cea din 13-15 iunie fiind trăită din Suedia) cu ceea ce a scris în editoriale. Tot la fel cum ar fi ofertant de evaluat întâmplările politice, viaţa partidelor din 1990 până azi, prin prisma unui episod evocat în carte. Acela al insistenţei nicidecum politicoase, dar în specificul omului, cu care Silviu Brucan a cerut să i se publice urgent un articol. Un articol ce trebuia să apară înainte de marea mineriadă. Şi în care susţine că toate partidele ce vor conta pe mai departe vor fi marcate de FSN-ul ce tocmai câştigase zdrobitor alegerile din mai.

Cert e că, după decembrie 1989, Gabriela Adameşteanu nu doar că îşi schimbă locul de muncă, ci şi statutul. Îşi suspendă, pentru o vreme, condiţia de scriitoare, în favoarea celei de jurnalistă. Fapt certificat prin trecerea de la utilizarea stiloului la aceea a pixului, cu care autoarea a început să se familiarizeze în săptămânile de după “accidentul din Maramureş”, despre care găsim amănunte în partea a doua a volumului. Accident care, la rându-i, are o semnificaţie simbolică, iarăşi de prag, marcând dureros, la propriu, angajamentul civic al scriitoarei.

Anii romantici are două părţi, delimitate şi numite ca atare. Puse în evidenţă şi de grafica de pe coperta cărţii. Prima se cheamă America, America, a doua Întâmplarea care devine destin. Cea dintâi ar fi un tihnit jurnal american, cea de-a doua o cronică palpitantă a agitaţiilor trăite din redacţia unei reviste implicate şi căreia persoane şi personalităţi de toate felurile îi cereau pe un ton apăsat încă şi mai multă implicare, încă şi mai mult radicalism. Interesant, savuros, îndemnând la citire cu luare-aminte momentul “judecării” interviului cu mitropolitul Antonie Plămădeală.

Cea dintâi parte ar fi cartea “marilor întâlniri”. De la cea cu Mircea Cărtărescu, devenit tovarăş de călătorie şi subiect de portret în mişcare la aceea cu Matei Călinescu ori cu Ioan Petru Culianu. Povestea interviului cu acesta din urmă ocupă câteva zeci de pagini bune, prilej de readucere pe tapet a de pe acum cunoscutului, poate nu îndeajuns lămuritului “caz” Mircea Eliade.

Cea de-a doua parte ar fi cartea “marilor întâmplări”. De la revolta acum uitatei CADA la ceea ce s-a întâmplat în 28 ianuarie 1990, de la Piaţa Universităţii la mineriade, de la constituirea la implicarea scriitoarei în activitatea Alianţei Civice, de la lupta dintre Nicolae Manolescu şi Emil Constantinescu pentru a fi desemnaţi candidaţi la prezidenţialele din 1992 la alegerile din 1996.

Nu e însă chiar aşa. Delimitările acestea nu sunt riguros respectate de ceea ce s-ar numi în limbajul de lemn al criticii literare “realitatea textului.” Un text marcat de nenumărate flash-back-uri ce ne întorc la copilăria, adolescenţa şi studenţia autoarei, la munca ei în edituri, la saga familiei Adameşteanu.  ş.a.m.d., ş.a.m.d. Un text cu multe note personale, nu doar despre evenimente, ci şi despre personalităţi, dintre care unele socotite până mai ieri sacrosancte. Ca, de exemplu, Monica Lovinescu asupra infailibilităţii căreia, mai cu seamă după 1989, Gabriela Adameşteanu pune nişte semne de întrebare. Gabriela Adameşteanu se întreabă nu cum să devii persan, aşa cum o făcea un celebru scritor francez în secolul al XVIII lea, ci cum puteai deveni disident înainte de 1998. Asumându-şi, fireşte, şi într-un caz, şi în altul, dar nu numai acolo, riscul polemicilor şi al unor posibile, de aşteptat contestări. Poate şi prin aceasta dovedind că volumul ei chiar este un prag.

Gabriela Adameşteanu- ANII ROMANTICI;

Editura Polirom, Iaşi, 2014