Corupţie

La finele acestei luni se împlinesc trei ani de la plecarea la Domnul a Mitropolitului Bartolomeu. Ierarhul de la Cluj rămâne până azi singular printre diriguitorii noştri bisericeşti. Măcar şi pentru faptul că, iată, a declarat război corupţiei de orice fel.

Într-o conferinţă ţinută la Bucureşti în 1997, Bartolomeu definea corupţia ca proces de pervertire interioară, citind în cheie dublă, socială şi teologică: „[...] care este corespondentul spiritual al corupţiei? În ordinea materială, ea se numeşte luare sau dare de mită, atenţii, cadouri, bani, bijuterii etc. Dincoace, însă, care ar fi schimbul sau oferta, cererea? Care ar fi mobilul, intenţionalitatea, adică acele elemente ce alcătuiesc o infracţiune? În Biserică, deci în conştiinţa legii noastre morale, ea se numeşte păcat.” Altceva decât o simplă strategie în planul material – dai ceva pentru a primi altceva –, corupţia exprimă atrofierea spiritului.

Inevitabil, corupţia din societate nu ocoleşte comunitatea de credinţă. Într-o declaraţie de presă, Mitropolitul spunea fără ocoliş: „Fenomenul corupţiei generalizate se prefigurează îngrijorător ca unul din flagelurile cele mai puternice care afectează în ansamblu societatea noastră şi de care nu a scăpat neatinsă nici Biserica. Faptul acesta ne obligă să reflectăm serios asupra cauzelor lui, dar şi să ne îndreptăm privirea şi în propria noastră ogradă.” Nu este de ajuns să o deplângem, atâta vreme cât nu recunoaştem manifestarea corupţiei de lângă noi. Pe alocuri, corupţia „sfântă” o întrece în perversitate pe cea lumească.

Cum se poate lupta eficient, dincolo de vorbe, cu forţa de seducţie a corupţiei? Păstorul de suflete răspunde: „Înainte de a fi un viciu, corupţia e o mentalitate. Or, o mentalitate nu poate fi schimbată numai prin justiţie sau exclusiv prin administraţie, ci printr’un sistem educaţional de durată, care nu poate fi realizat fără apelul la religie şi cultură. Nu putem visa cinstit la o societate curată şi echitabilă fără a purcede la propria noastră însănătoşire morală, începând de acum.” La distanţă de peste două decenii, vedem care este preţul plătit pentru alimentarea mocirlei, pentru amânarea adevăratului început. 

În fine, o scurtă observaţie personală. Nu doar fapta sau vorba pot constitui dovezi ale corupţiei. Inclusiv tăcerea, când se impune să demaşti ticăloşia, este un act de corupţie. Pentru că încurajează tacit pe corupţi. Dacă mai şi primeşti de la aceştia bani, indiferent cât de nobil ar fi proiectul tău, se cheamă că eşti cumpărat. Practici corupţia activă. La urma urmelor, a ţine piept insinuărilor şi capcanelor corupţiei, inclusiv a le depăşi, dacă le-ai cedat, reprezintă proba ultimă a libertăţii. Adică măsura maturităţii duhovniceşti la care ne invită insistent Evanghelia lui Hristos.

Dumnezeu să îl ierte pe robul Său Bartolomeu, iar pe noi să ne lumineze!