Prometeu şi brutalismul

Arhitectura brutalistă, numită astfel pentru că recurgea la folosirea intensivă a betonului brut, nefinisat, a înflorit în Europa anilor 1950-1970, atunci când eforturile de reconstrucţie vizau în primul rând clădiri simple, uşor de construit.

Estetic, acestea duceau şi mai departe eforturile arhitecţilor de minimalizare a decoraţiunilor faţadelor, astfel încât în stilul brutalist regula repetiţiei frântă pe alocuri de accente geometrice care să rupă armonia liniilor, lucru ce se dorea a concentra privirea, devenea însăşi elementul de înfrumuseţare.
 

În ţara noastră, o data cu anii 1960, acest stil devine principalul mod de gândire şi construire a clădirilor oficiale (casele de cultură din majoritatea oraşelor principale, localurile primăriilor din  Ploieşti, Botoşani şi Satu-Mare, Teatrul Naţional din Bucureşti, etc) sau a fost îmbinat cu stilul internaţional (primăria din Turnu-Severin, prefectura din Piteşti, casa de cultură din Târgovişte sau extinderea Academiei de Studii Economice din Bucureşti). Deseori acest mod de a construi este asociat cu utopismul lui Le Corbusier privind tipizarea clădirilor şi a uniformizării nevoilor oamenilor, de aceea este privit, paradoxal, drept un stigmat al statelor cu trecut comunist deşi a apărut în occident, înflorind în ţări precum Anglia, Germania sau SUA.
 

Construit între 1961 şi 1966, barajul de la Vidraru a reprezentat un efort considerabil al economiei româneşti, realizat conform năzuinţei comuniste de victorie asupra naturii. Barajul nu a însemnat doar o investiţie pur economică prin hidrocentrala ascunsă în măruntaiele muntelui, ci s-a urmărit şi punerea lui în valoare ca element turistic.
 

În 1964, sculptorul Constantin Popovici (1938 - 1995) a realizat celebra statuie a lui Prometeu ce ţine în mâini câte un fulger, simbol al electricităţii. Absolvent al Institutului de Arte Plastice din Bucureşti (1964), mai are în portofoliu, printre altele, lucrări precum statuia lui George Bacovia (Bacău) şi Monumentul Independenţei (Oradea), demontat după 1990 pentru a face loc unei catredale ortodoxe şi vandalizat de hoţi.

Totuşi, prima variantă a statuii reprezenta proiectul de diplomă, din gips, astfel încât colosul de pe creasta Muntelui Pleaşa nu este cea din 1964, ci o reinterpretare în manieră brutalistă. Înaltă de 10 metri, realizată din inox, a fost amplasată în anul 1971 pe un soclu brut din beton armat. La concursul din 1969 lucrarea sa a avut câştig de cauză pentru că îmbina liniile schematice art deco cu brutalismul turnului deja existent ce mijlocea accesul la aceasta culme. Iniţial acest turn făcea legătura între baraj şi o terasă betonată (la jumătatea distanţei actuale dintre baraj şi statuie) ce oferea turistului o privelişte foarte frumoasă asupra lacului de acumulare şi a munţilor.
 

În 1976, macheta acestui proiect avea să fie premiată la Veneţia, în cadrul Expoziţiei de Artă Contemporană. Anii 1960-1970 (cel puţin prima parte a anilor 1970) au reprezentat un suflu nou în sculptura românească, iar autorităţile vremii au încercat integrarea acestor opere de artă în arhitectura şi urbanismul multor localităţi ori staţiuni de pe litoralul Mării Negre.

Între 2009 şi 2010 turnul cu pricina şi statuia lui Prometeu au trecut printr-o primenire menită să le prelungească durata de viaţă. Dacă în cazul statuii aspectul nu a fost alterat, nu acelaşi lucru îl pot spune şi despre turn. Iniţial era placat cu mozaic mărunt, verde, expresie a modernismului temperat al anilor 1960. Acum este placat cu granit, efectul vizual fiind asigurat de plăcile neuniforme ca grosime ce produc un interesant efect de neregularitate. Desi reuşită, această renovare, prin renunţarea la mozaicul inţial, poate stârni aprinse controverse în ceea ce priveşte asumarea trecutului şi păstrarea nealterată a clădirilor vechi.