Limba noastră cea de toate zilele

De la vlădică până la opincă, românii vorbesc din ce în ce mai neîngrijit, mai nepăsător şi mai şubred limba maternă. Fenomenul ţine de o instrucţie precară, dar şi de absenţa modelelor culte din spaţiul comunicării publice (radio, televiziune, ziare).

Cu decenii în urmă, era o ruşine socială să nu pronunţi corect un cuvânt, să faci dezacorduri, să foloseşti un neologism în mod greşit. Ai fi fost de râsul liceenilor, de pildă, să spui că ţi-ai cumpărat „nişte teneşi” (în loc de „tenişi”), că „s-a turnat o placă de ciment în curtea şcolii” (în loc de „ciment”, cu accentul pe ultima silabă), că „profesorii spune una, şi elevii fac alta” (în loc de „profesorii spun una, şi elevii fac alta”). Imaginaţi-vă că toate aceste stâlciri au fost auzite într-o singură zi în Bucureşti, ceea ce mă face să cred că în acest domeniu mergem înainte… ca racul.

Adevărul este nu am cunoscut până acum vreo persoană care, lingvistic, să nu comită greşeli, începând chiar cu mine. Este omeneşte şi de înţeles, mai ales că limba noastră e plină de multe şi alunecoase capcane. Cu toate acestea, greşelile nu pot fi abundente şi nu pot pune în cauză impresia generală că o persoană domină, totuşi, în mod onorabil, graiul neamului.

Greşelile de limbă sunt felurite şi apar atât în vorbire, cât şi în scris. Pronunţările sau înţelesurile greşite stau la baza evoluţiei cuvintelor, de care se ocupă, în plan istoric, etimologia şi semantica. De greşelile de pronunţie, în sincronie, se ocupă ortoepia; de greşelile în scriere se ocupă ortografia; gramatica tratează greşelile de flexiune şi construcţiile deficitare ale enunţurilor; punctuaţia ne îndrumă în folosirea corectă a semnelor convenţionale; semantica ne ajută în deprinderea corectă a sensurilor, iar stilistica, în alcătuirea armonioasă a discursului. Fireşte, n-ar trebui omisă nici retorica, din care stilistica îşi trage în bună parte seva, dar şi aşa lista poate părea excesivă.

Cum abordările prea ordonate nu fac casă bună cu jurnalismul şi cum rubrica aceasta nu vrea să încrunte pe nimeni, voi încerca să-i fac pe plac cititorului, sărind de la una la alta, aşa cum îmi spune inima şi pe cât mă pricep şi eu să însăilez ideile.

***

GREŞELI ORTOEPICE. În comparaţie cu prietenii noştri spanioli, care, ca şi amicii francezi, pronunţă numele străine adaptate sistemului limbii lor, românii au ales o altă cale, erudită, prin care ne străduim să pronunţăm aceste nume după sonoritatea lor din idiomul de provenienţă. Este, neîndoios, un gest de respect şi eleganţă culturală, dar care reflectă şi flexibilitatea sistemului fonologic al limbii române. Astfel, numele englezeşti vor trebui pronunţate ca în engleză, cele franţuzeşti, ca în franceză, cele nemţeşti, ca în germană etc. Acesta este principiul, deşi o imitare prea fidelă, ca a unui britanic get-beget, să zicem, deranjează, pentru că introduce sunete străine în limba noastră. Erudiţia îşi are şi ea limitele ei, pentru că un vorbitor obişnuit nu are cum să domine zeci de limbi şi nici inspiraţia de a cerceta dicţionarele enciclopedice cu transcriere fonetică care să îi lămurească pronunţia. Iată de ce, mai cu ştiinţă, mai după ureche, sau după cum zic şi alţii, ortoepia numelor proprii ne dă serios de furcă. Deşi lista însemnărilor mele este destul de lungă, voi alege, în articolul de astăzi, doar câteva exemple.

Carrefour

Carrefour este numele unui cunoscut grup francez, fondat în 1959, care, după 1990, a pătruns şi în România. Cuvântul înseamnă, în franceză, „răscruce, răspântie”. Deşi românii erau destul de familiarizaţi cu franceza, din păcate s-a încetăţenit pronunţia Carfur, cu accentul pe „a”, în loc de Carfur. Se pare că tinerii iau azi ca reper, pentru orice nume străin, limba engleză, ceea ce conduce la rostiri eronate şi, pentru noi, jenante.

Chicago

Faimosul oraş american este pronunţat când Cicago, când Şicago. Deşi lingviştii au atras deseori atenţia asupra pronunţiei numelui acestui oraş, cu etimologie indiană, se pare că rostirea corectă nu s-a impus. DOOM-ul ne recomandă rostirea cu „ş”. Cu toate aceste, la un post de televiziune, am auzit de curând Cicago, ceea ce mă face să insist asupra rostirii corecte: Şicago.

New York

Aud în jurul meu pronunţia Niu Iorc, cu accentul pe primul „i”, deşi americanii pronunţă Niu Iorc. Nu ştiu cum se face că tinerii, atât de atraşi de americanisme, unii chiar călătoriţi prin State, continuă să pronunţe la fel de greşit ca şi bunicii lor. O serie de rostiri au devenit nu numai înrădăcinate, ci şi „îndărătnice”.

Nobel

Celebrul premiu, după numele inventatorului dinamitei, Alfred Nobel, este pronunţat greşit de aproape de toată lumea: Nobăl. Să le amintim compatrioţilor că numele nu este nici englez, nici german, ci suedez, prin urmare trebuie pronunţat Nobel, ca în franţuzeşte, cu accentul pe „e”.

Roosevelt

Apare des numele preşedintelui american Franklin Delano Roosevelt mai ales în documentare istorice despre Al Doilea Război Mondial, despre conferinţa de la Ialta... S-a răspândit pe la noi pronunţia Rusvelt, greşită, în ciuda spoielii de anglofonie de care dau dovadă comentatorii televiziunilor şi radiourilor. Numele acesta se rosteşte corect Rozevelt, indiferent dacă vorbim de preşedinţii Theodore Roosevelt, de mai sus pomenitul Franklin Delano, sau de ceea ce a fost botezat cu numele lor.

Ucraina

Ţara vecină se pronunţă în ruseşte cu accentul pe „a”, U-crai-na, dar ucrainenii pronunţă U-cra-i-na. „Ucraina” înseamnă „ţinutul de la graniţă”, fiind format din „u”, prefix, şi „krai”, cu sensul de „margine”. Aşadar, rostirea corectă este Ucraina, ucrainean (cra-i, şi nu cu „ai” diftong.

***

„ADEVĂRUL” GREŞELILOR. „Pentru românii care doresc imigrare în America (şi încă mai sunt doritori) startul la înscrierea pentru loteria din acest an se va da pe 1 Octombrie, orele 12 PM (GMT-4) şi se va încheia pe 2 Noiembrie, orele 12 PM (GMT-4). Sunteţi pregătiţi?” (Adevărul, 29.09.2013)

1. „A dori” este un verb care cere un complement direct sau o completivă. Sensul verbului, în această frază, este de „a avea intenţia, a vrea”. Construcţia corectă gramatical ar fi „doresc imigrarea” sau „doresc să imigreze”.

2. Autorul nu nimereşte sintaxa, dar nici sensul, pentru că cei ce pleacă de aici în Americă „emigrează”. Astfel, după DEX, să comparăm:

„EMIGRÁ, emigrez, vb. I. Intranz. A pleca din patrie şi a se stabili (definitiv sau temporar) în altă ţară; a se expatria. – Din fr. émigrer, lat. emigrare.”

„IMIGRÁ, imigrez, vb. I. Intranz. A veni într-o ţară străină pentru a se stabili aici. – Din fr. immigrer, lat. immigrare.”

3. Mai am încă ceva de adăugat: „startul… se va da” este corect, în schimb, „se va încheia pe…” este inacceptabil, pentru că startul „nu se încheie”, fiind doar momentul de început al cursei. Că să evităm nonsensul, ar fi trebuit să reluam subiectul: „iar înscrierea se va încheia….”

4. Termin după ce voi mai spune că numele lunilor, în limba noastră, nu se ortografiază cu majusculă

***

EXPRESIA SĂPTĂMÂNII: „Abracadabra”.

NODEX-ul (2002) ne spune că:

ABRACADÁBRA f. 1) Cuvânt cabalistic căruia i se atribuie putere magică. 2) Îngrămădire de cuvinte fără sens. [Sil. a-bra-] /<fr., it. abracadabra

Într-adevăr, este vorba de o formulă cabalistică (azi are aspectul unui cuvânt) folosită pentru prevenirea sau vindecarea bolilor. Era inscripţionată triunghiular pe o amuletă purtată la gât sau pe un pergament.

În ceea ce priveşte etimologia acestui cuvânt, ipoteza tradiţională cea mai răspândită spune că latinii au preluat cuvântul grecesc „αβρακάδαβρα” unde „k” provine din confuzia între Σ (σ)şi Ξ (ξ). Cuvântul a fost probabil creat de gnosticii basilidieni plecând de la grecescul „αβραξάς”, abraxas.

O ipoteză mai recentă, al lui Katz (E. KATZ, Abrakadabra und Abraxas. Zeitschrift für die Geschichte der Juden. 1964, t. 1, p. 179-187), şi preluată de mai multe dicţionare de anvergură, face conexiunea între „abracadabra” şi „abraxas”, ambele fiind cuvinte magice. Astfel, cuvântul ebraic „abra-dak-abra”, ar însemna, în traducere literală: „ca patru să zdrobească patru”, însemnând că Dumnezeu (criptograma care îl reprezintă este „patru”) va învinge cele patru elemente. Astfel, simbolistica numărului patru şi dispunerea lui în triunghi ar fi tămăduit de orice boală.

O a treia ipoteză pleacă de la ebraicul „hab^,rákáh”, „binecuvântat, sfânt”, atribuit unui dumnezeu gnostic, şi unde finalul „-dabra” ar fi putut corespunde ebraicului „dábár”, „cuvânt”

Prima atestare o găsim într-un poem didactic latinesc de la începutul secolului al III-lea, la Serenus Sammonicus: „inscribis cartae quod dicitur abracadabra”. În limbile moderne, este atestat în franceză, în 1560 şi în engleză, în 1565. Cuvântul dovedeşte o mare stabilitate fonetică în toate limbile în care a pătruns.

În română (nu l-am putut atesta înainte de 1839) sensurile actuale sunt legate fie de: 1) o formulă magică („În peştera demonului amorului, zise de Lys încet... Sună din acest clopoţel de metal şi strigă... Abracadabra...”, Eminescu, M., Avatarii faraonului Tlà), folosită azi mai ales în iluzionism, fie de 2) o îngrămădire de cuvinte fără sens sau de neînţeles („Pe masă, hârtii, versuri, ziare rupte şi întregi, broşuri efemere ce se împart gratis, în fine, totul un abracadabra fără înţeles şi fără scop.”, Eminescu, M., Geniu pustiu).

Derivat: abracadabrant (< fr. abracadabrant): „«Diva», care nu cunoştea moravurile caste ale publicului brăilean, apare pe scenă într-un costum abracadabrant […]” (Caragiale, I. L., Din carnetul unui vechi sufleur)