Un spectacol moral

Dramatizarea după romanul lui Vasilii Grossman, „Viaţă şi destin”, a fost prezentată la Bucureşti, în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor Europene. „Aşa trebuie să fie la teatru!” - mi-am spus când am plecat de la spectacolul Teatrului Malîi din Sankt-Petresburg.

Din complicata ţesătură de destine, semnificative pentru viaţa Rusiei (şi a URSS) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial prezente în romanul lui Vasilii Grossman, „Viaţă şi destin”, regizorul Lev Dodin l-a ales pe cel al lui Strum.

Matematician, dacă nu de geniu, oricum inovator, evreu, căsătorit; familia soţiei are o mulţime de probleme de dosar, iar problemele din trecut modifică prezentul înrăutăţind dosarul. Strum (Serghei Kurîşev) intră în conflict cu indicaţiile conducerii: privitor la structura atomului, opiniile activiştilor de partid diferă de ale lui.

Miza e importantă. Cercetările lui Strum pot fi aplicate unui nou tip de armament. Renunţarea la descoperirile lui, pentru că nu pot fi înţelese de ignoranţi, slăbeşte capacitatea de apărare a ţării.

Pe front, un colonel amână cu opt minute declanşarea ofensivei pentru a ocroti vieţile soldaţilor. E turnat de către comisarul politic şi arestat. Nu e nevoie de o victorie fără aprobarea eşalonului de la vârf. Subordonaţii mor pentru că superiori stupizi sunt ascultaţi de stratul intermediar de lingăi care nu gândeşte.

Antisemitism, nazism şi comunism

Lagărele germane şi cele sovietice coexistă pe scenă alături de secvenţele vieţii paşnice şi această sincronie – una din ideile regizorale de un puternic impact emoţional – explică mai bine decât orice dezbatere ideologică despre comunism şi nazism, de ce s-au luptat, deşi au folosit mijloace similare pentru a se impune.

Organizarea umilinţei, distrugerea legăturilor elementare de solidaritate umană funcţionează alături de patul, masa şi baia apartamentului moscovit, unde viaţa săracă e altfel ne-liberă decât în barăcile de la Auschwitz sau Kolîma. Viaţa în apartament e provizorie, doar lagărele interşanjabile durează.

Acţiunea e ritmată de fragmente din scrisoarea mamei (Tatiana Şestakova), epistolă scrisă în ghetou cu o noapte înainte de a fi ucisă. Înţelepciunea împletită cu iubirea, uimirea în faţa dimensiunilor crimei ce se pregăteşte, sunt rostite cu un glas egal: la o anumită temperatură a emoţiei, intonaţia nu mai e necesară.

Lev Dodin, autor şi al dramatizării, a extras din bogata epică a romanului, demonstraţia autodevorării sistemului, oamenii trăiesc după logica succesului, a împlinirii personale, sistemul aplică grila arbitrară şi brutală a supunerii colective. Conflictul e inevitabil. Din durata mai lungă a comunismului ar putea reieşi că alibiul utopiei egalitare a funcţionat mai eficient decât cel al superiorităţii ariene.

Telefonul lui  Stalin

Utopia egalitară nu-i privea şi pe evrei. Antisemitismul primar al unei părţi a populaţiei se transformă în politică de stat, una din puţinele în acord cu instinctele reale. Când Strum devine conştient că etnic e altfel decât ceilalţi, trebuie să se facă iertat şi pentru această abatere de la normă.

Şi iertarea vine: însuşi Stalin îi dă un telefon savantului rebel şi îi urează succes în muncă. Bucuria triumfului stinge toate îndoielile anterioare şi ca un scripcar pe acoperiş, el zboară prin cameră repetând cuvintele dictatorului, cu o uimire devenită admiraţie; ecourile din scrisoarea mamei devin tot mai slabe.

Şi când „răii” de ieri încep să-i aprecieze munca şi „să-i iubească pe evrei”, cerându-i doar să semneze o scrisoare mârşavă, cele câteva minute cât durează până când el iscăleşte se prelungesc cât existenţa unei generaţii. Finalul spectacolului este execuţia în masă a tuturor participanţilor: se aliniază, se dezbracă, lumina devine tot mai difuză. Foc! Viaţă şi destin.