S-ar putea întâmpla mâine

Muzeul Naţional de Artă Contemporană găzduieşte o interesantă expoziţie a artistului Roman Tolici. Expoziţia lui Roman Tolici, intitulată “Cel mai probabil mâine”, cuprinde trei nuclee importante. 

 Deschisă cu o panoplie de figuri istorice, unele dintre ele abia recognoscibile, pentru că le lipsesc atributele intrate în obişnuinţa receptării lor, cum ar fi celebra mustaţă a lui Salvador, evident Salvador Dali, selecţia de lucrări pare a mărturisi pasiunea artistului pentru caracterizarea oamenilor şi locurilor.

Partea centrală, “Park”, cuprinde o seamă de peisaje, imagini de parcuri, urmate de numele unei ţări şi de o dată. Rămânând numai la imagine, descoperi aproape fascinat o pictură hiperrealistă, în care obiectele, puţinele figuri umane, peisajul în sine par a fi gândite de un artist de la începutul secolului XX, dinainte de dinamitarea imaginii, de recompunerea ei, de transformarea unui element în simbol al întregului. O reproducere fidelă a unei secvenţe din natură.

Un parc, o ţară

Seria are o cheie: fiecare dată reprezintă, de fapt, ziua naţională a ţării respective. Departe de a fi un “jurnal de călătorie”, suita de lucrări este o tentativă de portretizare caracteriologică a unei naţiuni. Elementele peisajului, rarele personaje sunt menite să sugereze o stare de spirit caracteristică, posibil, a trăsăturilor generice ale unei noţiuni. Cel puţin aceasta pare să fie intenţia autorului, intenţie, de altfel, declarată.

“Am pornit de la o selecţie subiectivă a trăsăturilor ce fac recognoscibilă o ţară, iar proiectul este o provocare adresată spectatorului de a parcurge acest drum...” Personajele “împrăştiate” în parcul cu automobil şi masă de ping-pong devin America, leagănul cu copii, bărbatul mâncând un măr, soarele desenând pete luminoase printre copacii înfrunziţi sunt Europa Unită, enigmatica femeie pe un ponton deschis către infinitul mării este Rusia...

Şi trebuie să recunoaştem că, odată descoperită “cheia”, mirajul funcţionează. Ignorând însă eticheta, constatăm că peisajele transmit o stare de spirit oarecum unitară. Cerurile, ocupând cel puţin jumătate din imagine în cele mai multe, excelent rezolvate din punct de vedere plastic, sunt departe de a fi liniştitoare. Ca şi rarele personaje (exceptând lucrarea deja amintită sau patinoarul olandez), devenite semne ce ritmează imaginea, ca în “14 Iulie (Franţa)” sau “2 Iunie (Italia)”, martori ai unei lumi de un calm aproape apăsător.

 “14 Iunie (Marea Britanie)” introduce privitorul într-o lume suprarealistă, atât ca prezenţă umană, cât şi ca tratare a peisajului. Sentimentul se amplifică în cazul compoziţiilor lipsite complet de prezenţa umană – Japonia, cu un aer de început sau sfârşit de lume,  sau Germania – pentru a atinge o tristeţe deşirantă în cazul Moldovei sau României.

Selecţia de lucrări din “Park” este marca unui artist ce depăşeşte chiar propriile intenţii, care pleacă de la un concept (în subiectul seriei) ajungând la o viziune asupra lumii mult mai complexă decât şi-a propus, o viziune impregnată de nostalgia unei lumi pierdute, de incertitudinea unei lumi “ce va să vină”.

Timpul, element al picturii

Punerea în pagină a compoziţiilor lui Tolici se revendică, evident, de la fotografie, prin modul de încadrare a imaginii, prin secvenţialitatea episoadelor. Ea aminteşte, de altfel, şi de film, în seria “Action”, prin suprapunerea cadrelor cu mici diferenţe în prezentarea imaginii, diferenţe graţie cărora artistul introduce ideea de mişcare, de desfăşurare în timp a evenimentului, ca în scena peronului, a maşinii oprite la barieră, a magazinului...

Indiferent de tipul de reacţie a privitorului, de consonanţa lui cu intenţia artistului sau nu, expoziţia lui Roman Tolici poartă marca autenticităţii estetice. Şi, în final, ea este o dovadă a unei “profesiuni de credinţă” a autorului, mărturisită într-un interviu acordat Oanei Tănase: “O imagine pictată completează spaţii lipsă din percepţia noastră asupra lumii şi asupra nouă înşine”.