Strasbourg şi prietenia franco-germană

Dacă este să acordăm puţină atenţie actualităţii din Vestul Europei, ea se numeşte astăzi aniversarea a 50 de ani de la semnarea Tratatului de la Elysée, cel care a relansat practic cooperarea franco-germană.

"Nuntă de aur, dar fără pasiune", titrează deci Presseurop, într-un moment în care, cel puţin pentru mine, starea lucrurilor este cu mult mai gravă. Şi să vă spun de ce: aflată pentru prima oară la Strasbourg, nu cu mult timp în urmă, şi nu ca pasager al unui autobuz care face drumul Bucureşti-Paris -şi pentru care oraşul este doar o haltă, de vreo oră maxim - ci ca jurnalist invitat să susţină o conferinţă, am putut lua pe viu pulsul prieteniei...franco-germane. Deci, ştiind perfect faptul că este vorba de un oraş de graniţă, bănuiam că este, dincolo de o capitală a Uniunii Europene (adăposteşte parlamentul...uneori) şi o culme a cosmopolitismului. În restaurant, seara, doresc să fiu amabilă cu chelnerul care ne serveşte ...mâncare tipic alsaciană (în fine, şi cu o bere germană), şi zic "Danke". Individului îi cade faţa, se înăspreşte, ia poziţia de drepţi şi îmi arată uşa: "Germania este pe aici, doamnă, nu în acest restaurant". Îmi cer scuze, nepricepând nimic, şi colegii de masă, din Strasbourg, mă ceartă: "Ce, tu nu ştii că oamenii ăştia au suferit, că pentru ei neamţul este un duşman?" Păi, "suntem în secolul 21, în UE, prietenia franco-germană...". "Pfff...".

Exact. Deci, dacă la atâta timp distanţă, servind clienţi internaţionali, într-un oraş presupus să împartă cu oraşul de peste podul-frontieră inexistentă, există oameni care se simt jigniţi dacă le spui mulţumesc în germană, îmi permit să mă îndoiesc de sinceritatea acsetei iubiri aurite.

" Doar unitatea nu este suficientă pentru a face ca Europa să avanseze", citesc pe Presseurop. . "Adenauer şi de Gaulle se certau la nesfârşit pe tema relaţiei cu America şi a autonomiei Europei; Kohl şi Mitterand s-au certat întruna pe tema reunificării şi e monezii unice. Existau în permanenţă tensiuni, zburau crătiţi în toate părţile, dar la final se năştea un compromis care făcea să avanseze Europa. [...] S-a dezvoltat astfel o reţea unică în Europa, în care nimeni nu trebuie să renunţe la identitatea sa. Aşa se explică şi de ce Franţa şi Germania păstrează astăzi poziţia de lideri ai Europei. Ele nu formează o asociaţie bilaterală exclusivă. Se ceartă într-un stil exemplar pe tema marilor conflicte ale Uniunii – integrându-i într-un final şi pe ceilalţi".

Eu nu m-am certat cu Strasbourg-ul. O să mă întorc, căci zidurile oraşului respiră mai multă armonie decât unii locuitori ai săi. Ştiu că nu toţi locuitorii sunt aidoma acelui chelner. Şi deci ştiu că vechile răni vor fi uitate. Dar nu azi.