Sag mir, wo die Blumen sind

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Zilele acestea, într-un paralelism aproape sfidător cu alte evenimente mai urgente, s-au înşiruit manifestările de comemorare a celor care au căzut în acel decembrie însângerat din 1989. Unii au fost amintiţi însă în treacăt, aproape deloc.

A devenit o „tradiţie“ ca an de an, de aproape trei decenii deja, să aducem un omagiu sutelor şi miilor de oameni care, din voinţa lor expresă, formulată ca atare, sau dintr-o tragică aliniere a mai multor factori, afându-se când şi unde nu trebuia, au murit la temelia României post-comuniste. Noi, cei de azi, suntem beneficiarii direcţi ai acestor nume, care nu spun pentru mulţi mai nimic. Există câteva străzi, plăci şi statui, dar recunoştinţa nu se simte la temperatura pe care sacrificiul lor ar fi reclamat-o din partea noastră.

Ne aflăm, din păcate, încă în plin proces de clarificare a cauzelor care au făcut din România excepţia dureroasă a căderii comunismului în Europa Centrală şi de Est. Nici azi nu ştim de ce a trebuit să plătim un preţ atât de mare, de ce în ciuda evidenţei crimelor criminalii nu sunt identificaţi. Am mai scris despre asta: modul cum se deschide un nou capitol de istorie determină, direct sau nu, ceea ce urmează. Or, ambiguitatea este celălalt nume al tranziţiei noastre. Născuţi în sânge, maternitatea în care am venit pe lume este o garnizoană din Târgovişte.

În lipsa unor politici memoriale coerente – cum ar putea ele însă exista, câtă vreme narativul istoric este incomplet?! – nu mă miră că ignorăm faptul esenţial că libertatea din 1989 a fost plătită în avans, cu mult timp înainte, de cei care au îndurat închisorile şi lagărele de exterminare prin muncă. Tenacitatea comunismului de a elimina pe toţi cei care ar fi putut să i se opună a creat, paradoxal, nu atât victime, cât luptători care au învins peste timp, la distanţă de decenii. Unii, nu puţini, au apucat să vadă schimbarea.

Azi, pe durata extrem de concentrată a doar câtorva minute, în prezenţa unei duzine de persoane, a avut loc prima comemorare a luptătorilor anticomunişti în faţa monumentului dedicat lor în Piaţa Presei Libere. Este un pas către recuperarea memoriei integrale. Măcar acum, foştilor deţinuţi politici le-a fost făcută o tardivă, dar binevenită, reverenţă. Pe măsură ce aceştia vor pleca dintre noi, va trebui să ne asigurăm că nu îi ignorăm iarăşi. În rest, nu pot decât să reascult – pentru a câta oară? – pe Marlene Dietrich: Sag mir, wo die Blumen sind...“ (n.r. – Spune-mi unde sunt florile…“).

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite