Dacă, prin absurd, regimul comunist nu s-ar fi prăbuşit în ţările Europei de Est în 1989 iar liderul comunist al României ar fi avut o viaţă suficient de lungă, ziua de azi, 26 ianuarie 2018, ne-ar fi bombardat cu un potop de fraze encomiastice despre “cel mai iubit fiu al poporului” etc. Imaginaţi-vă că, născut fiind în Anul Unirii 1918, propaganda ar fi reliefat pe toate feţele şi în dungă această coincidenţă (despre care cultul personalităţii vorbea încă de la finele anilor ʼ60), iar discursul public ar fi fost saturat de laude în care nu ar mai fi crezut nici măcar cei care le rosteau (cam aşa se ajunsese în anii ʼ80). 
Dar această eventualitate de mai sus e pură ficţiune. 

Pe de altă parte, Nicolae Ceauşescu a fost cât se poate de real; el nu poate fi şters din istoria noastră; fie că ne place sau nu, a condus statul român vreme de 24 de ani ‒ adică, aproape cât au domnit Mihai Viteazul, Al. Ioan Cuza şi Regele Ferdinand la un loc!
 
Cum astăzi se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui, vă propun în cele ce urmează să revenim, fără multe adjective şi fără ură sau părtinire, asupra acestui personaj ‒ în câteva idei prin care profesorul de Istorie care sunt vă propune să punem în context inclusiv unele dintre clişeele nevalidate istoric care încă mai dăinuie în discuţiile de azi pe tema Nicolae Ceauşescu. Evident, interpretarea îmi aparţine şi accept eventualele argumente pro sau contra.
 
1) Cine va avea curiozitatea să viziteze casa părintească a lui N.C. din orăşelul Scorniceşti (Olt) va vedea o mare statuie kitsch chiar la intrarea în curte, dar va avea surpriza să vadă şi pământul care se arată pe o latură a curţii. E o suprafaţă măricică. Când am mers acolo pentru o filmare TVR, dl Emil Bărbulescu (nepotul după soră al fostului preşedinte) mi-a atras atenţia asupra acestui detaliu: familia părinţilor lui NC avea ceva pământ (pe care familia l-a primit înapoi, evident, după 1990), dar problema era că avea şi mulţi copii, iar ideea de a-l împărţi era coşmarul lui Andruţa Ceauşescu, capul familiei şi tatăl lui N.C. ‒ aşa cum era un coşmar, în România interbelică, pentru toţi ţăranii cu copii numeroşi şi pământ limitat. Aşadar, familia nu era bogată, dar nu era nici printre cele mai sărace din sat.
 
 
2) Toate datele de care dispunem confirmă că angajamentul comunist al tânărului N.C. a fost unul autentic. Ideea că ar fi fost arestat pentru furtul unor geamantane etc. este o caricaturizare a Istoriei ‒ sau, mai clar, este o idee falsă, pe care oamenii serioşi ar trebui să o elimine din bagajul lor istoric. Când a fost arestat, s-a întâmplat din cauza implicării lui reale în mişcarea comunistă. Lipsit de educaţie şi de mari perspective, tânărul ucenic N.C. era cu atât mai permeabil la un discurs manipulator precum minunile, egalitatea şi justiţia de clasă din ţara-far a comunismului, U.R.S.S. a lui Stalin.
 
3) A împuşcat N. Ceauşescu un om (sau mai mulţi) în procesul de colectivizare (început în anul 1949), proces la care sigur a luat parte? Ideea mai apare, din când în când, teoretic ar fi fost posibil, dar concret nu avem nici o mărturie directă care să vorbească despre aşa ceva. Comuniştii au făcut orori reale în colectivizarea forţată, evident că N.C. a fost implicat moral în crime (ca majoritatea comuniştilor din prima generaţie), dar dovada clară că el ar fi împuşcat cu mâna lui pe cineva nu există.
 
4) N.Ceauşescu cunoştea ceva fraze-tip de limbă rusă, insuficient pentru a purta o conversaţie cât de cât consistentă. La începutul anilor ʼ50, ca general-maior în armata RPR, ministru-adjunct şi şef al Direcţiei politice a Armatei, el a avut două stagii de câteva luni la academia militară din Moscova. De notat că N.C. era în acel moment deja căsătorit cu Elena C., drept care un deceniu mai târziu, în prima parte a anilor ʼ60 şi ulterior, el a fost printre cei care i-au privit cu suspiciune pe cei care se căsătoriseră cu tinere rusoaice cu prilejul studiilor ‒ aceştia fiind trecuţi, neoficial, pe linii politice secundare, ba unii chiar încurajaţi să divorţeze.
 
5) Ipoteza lansată în primii ani ʼ90 de către Ion Gheorghe Maurer, potrivit căreia N.C. ar fi fost ales ca succesor al lui Gh. Gheorghiu-Dej (în martie 1965) tocmai pentru că era mai tânăr şi mai prostuţ este pur şi simplu falsă! În realitate, N.C. a fost susţinut (inclusiv de către Maurer) în cadrul unui troc politic. N.C. a primit sprijinul unora tocmai pentru că şi el a promis un sprijin echivalent. În realitate, după moartea lui Dej, primii ani ai lui Ceauşescu sunt un fel de “conducere colectivă” (formulă dragă comuniştilor, mai ales după dispariţia câte unui dictator local), în care N. Ceauşescu (ca secretar general al PCR) figura alături de I.Gh. Maurer (prim-ministru) şi Chivu Stoica (preşedinte al Consiliului de Stat). Dintre aceştia trei, Chivu Stoica era cu certitudine cel mai modest mobilat intelectual (şi va fi primul înlăturat).
 
6) În iunie 1967, în contextul războiului israeliano-arab de şase zile din Orientul Mijlociu, ţările “socialiste” din Pactul de la Varşovia ‒ cu excepţia României ‒ au rupt relaţiile cu Israelul (la sugestia Moscovei), pe motivul că Israelul atacase (preventiv). Acest moment trebuie privit pe ambele feţe. Este adevărat că, în cadrul blocului comunist, Bucureştiul a cerut şi el retragerea trupelor israeliene din teritoriile ocupate etc, dar a argumentat că păstrează relaţiile cu Israelul din cauza numărului mare de cetăţeni născuţi în România care trăiau acolo. Pe de altă parte, Moscova a tolerat această “dizidenţă”, pentru că rămânerea diplomaţilor români în Israel oferea şi un canal de comunicare între lagărul comunist şi acest stat. Oricum, baletul diplomatic între Israel şi lumea arabă (inclusiv organizaţii care la un moment dat erau considerate teroriste) reprezintă, practic până la sfârşit, unul dintre cele mai interesante capitole ale istoriei statului român condus de N. Ceauşescu.
 
15-17 august 1968: Nicolae Ceauşescu îl vizitează pe Alexander Dubcek la Praga
 
7) Curajul lui Nicolae Ceauşescu din 21 august 1968, când a condamnat invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, a fost unul real. Nu a fost coregrafie pusă la cale cu sovieticii (cum se mai spune, fără argumente), ci a fost chiar temerea lui Ceauşescu ‒ întemeiată ‒ că el ar putea fi următoarea ţintă a Moscovei. Dar şi aici există o a doua faţă de filei: Ceauşescu nu a refuzat să participe la invazie, ci pur şi simplu nu a ştiut de ea ‒ Leonid Brejnev, neavând încredere în fidelitatea lui, nu-l anunţase.
 
8) Curajul lui Ceauşescu din august 1968 a avut şi o consecinţă dezastruoasă pentru ţară şi fatală, în cele din urmă, inclusiv pentru N.C.: în siajul acestei poziţionări şi pentru a transmite Moscovei ideea că N. Ceauşescu este susţinut atât de activul de partid cât şi de întreg poporul, în anii următori se va dezvolta un cult al personalităţii Conducătorului care va atinge, spre final, cote aberante. De unde iniţial era menit să arate că liderul are în spatele său tot poporul, în cele din urmă N.C. a ajuns să fie descris ca un semi-zeu dăruit poporului de către Istorie. Nu numai Ceauşescu este vinovat pentru că a permis aşa ceva, ci şi cei care (pentru avantaje personale) i-au susurat la ureche sau i-au pus în faţa ochilor acest cult prostesc şi nedemn de un stat serios.
 
9) Fuga din ţară a lui Ion Mihai Pacepa (foto dreapta), în iulie 1978 a fost o lovitură năucitoare pentru N. Ceauşescu şi una dintre consecinţele sale, pe termen mediu şi lung, a fost că N.C. a început să fie suspicios la adresa tuturor celor care nu făceau parte, la propriu, din familia sa. Din acest moment, Ceauşescu devine dependent de cei din mediul său intim – începând chiar cu soţia sa, Elena. Pacepa fusese un fel de consilier al lui Ceauşescu şi ştia multe dintre secretele acestuia, inclusiv maniera acestuia de a gândi ‒ dar, din păcate, cartea sa "Orizonturi roşii" (prima ediţie în lb. engleză apare în 1987) amestecă deopotrivă informaţii reale şi multe anecdote în tuşe groase, neverificabile (vezi detaliul cu N.C. căruia i se ard costumele după fiecare purtare etc. ‒ simple gogoşi de presă). În schimb, cartea a fost (probabil aşa era gândită) un bun instrument de propagandă pentru pregătirea doborârii lui N. Ceauşescu.
 
10) În ceea ce o priveşte pe Elena Ceauşescu: simpla ei existenţă este, în mod eronat, folosită ca explicaţie pentru derapajele soţului. În opinia mea, accentul trebuie pus exact invers: nu Elena C. este de vină pentru restalinizarea regimului lui N. Ceauşescu, ci chiar Conducătorul este responsabil pentru că a făcut din soţia sa, practic, al doilea om în stat. Elena C. folosită drept ţap ispăşitor (aşa cum se mai întâmplă, azi) vorbeşte mai puţin despre ea şi mai mult despre o oarecare concepţie de tip rural a multora dintre noi, potrivit căreia femeia este întotdeauna de vină dacă bărbatul calcă strâmb (în acest caz, politic vorbind). Nu Elena C. l-a creat pe N. Ceauşescu, ci exact invers.
 
11) Din multe puncte de vedere, N. Ceauşescu a fost creaţia epocii sale geopolitice ‒ începând de la simplul fapt că, fără sovietizarea Europei de Est în 1945, un agitator comunist cum el era, în mod real, nu ar fi ajuns niciodată la conducerea statului două decenii mai târziu. Un detaliu important în colapsul economic al României comunizate îl oferă anii ʼ70. Cele două crize ale petrolului din 1973 şi 1979, revoluţia islamică din Iran (1979) şi războiul de un deceniu dintre Iran şi Irak (1980-1988) au fost evenimente pe care N. Ceauşescu nu le putea anticipa sau controla. Rezultatul este că întreaga industrie petrochimică a României “socialiste” (care lua înainte petrol mult şi la preţ scăzut din Orientul Mijlociu) nu şi-a mai putut amortiza costurile ‒ pentru că ea fusese gândită pe când petrolul era ieftin, iar într-un singur deceniu preţul lui a crescut de câteva ori şi, în plus, unii dintre furnizori au devenit instabili. Criza petrolului a avantajat Uniunea Sovietică (de la care N. Ceauşescu nu avea o mare plăcere să cumpere, câte vreme avusese surse alternative), dar ne-a afectat puternic pe noi. Întunericul şi frigul din apartamentele României din anii ʼ80, cozile la benzină ş.cl. au legătură, iată, şi cu... victoria ayatollahului Khomeini din Iran.
 
12) Un capitol de istorie care prevăd că se va scrie mai devreme sau mai târziu este povestea programului nuclear (civil) al României. Planurile centralei nuclearo-electrice de la Cernavodă, uzinei de apă grea de la Turnu-Severin etc. au directă legătură cu ce aminteam la punctul precedent şi este sugestiv că tehnologia nu a fost cea sovietică, ci una occidentală (canadiană). De fapt, Ceauşescu s-a aflat, încă odată, între ciocan şi nicovală. Pe de o parte, U.R.S.S. admitea doar la limită ca ţările din sfera sa să aibă proiecte nucleare; în definitiv, Moscova ar fi preferat ca toţi sateliţii ei să cumpere (sau să ia contra produse) petrol şi gaze sovietice, iar dacă aceşti sateliţi chiar aveau nevoie de o centrală nucleară, atunci era de la sine înţeles că ea urma să fie construită de sovietici (vezi cazul Bulgariei vecine); N.C. n-a respectat acest protocol. Pe de altă parte, în ultimii ani ʼ80 a apărut chiar şi în Occident ipoteza că N. Ceauşescu ar putea duce mai departe programul său nuclear (adică până într-acolo încât să nu fie numai civil). Din ce cunoaştem azi, nu există date referitoare la intenţia lui N.C. de a dezvolta un proiect nuclear militar.
 
13) Plata totală a datoriei externe a ţării (anunţată în aprilie 1989) a plecat din convingerea lui N. Ceauşescu (proprie lumii rurale din care provenea) că orice datorie te face mai puţin stăpân la tine acasă (ceea ce, desigur, nu e cu totul fals). Concret, N.C. a fost speriat de ceea ce se întâmpla în anii ʼ80 în Polonia ‒ iar interpretarea sa asupra crizei comunismului polonez a fost aceea că o bună parte din problemele de acolo decurgeau din uriaşa datorie externă pe care o strânseseră polonezii (aprox. de trei ori mai mare decât o avea România în acei ani).
 
14) Ipoteza potrivit căreia N. Ceauşescu – odată plătite datoriile – ar fi intenţionat în 1989 crearea (sau asocierea la crearea) unei presupuse bănci pentru lumea a treia etc. poate fi cuceritoare pentru cei care cred în ea, dar în plan real ea este falsă. Nici o dată disponibilă azi nu conduce la această idee. În plus, simpla logică spune că nu e de ajuns să ai bani pentru a înfiinţa o bancă la nivel mondial ‒ iar România, în acel moment, chiar dacă teoretic nu mai avea datorii, era departe de a avea banii pentru un asemenea proiect. Desigur, România lui Ceauşescu ar fi putut împrumuta (aşa cum o şi făcuse, constant) ţări din lumea a treia, iar aceste împrumuturi au sporit oarecum legenda ţării noastre, pe termen scurt, în unele zone; dar, analizate la rece, aceste împrumuturi sunt departe de a fi adus vreun beneficiu financiar, pe termen mediu şi lung, României.
 
15) Ipoteza că N. Ceauşescu îşi pregătea soţia sau pe fiul Nicu pentru a-i succede la conducerea partidului şi statului este, iarăşi, de largă circulaţie încă şi azi, dar nu există nici o dată concretă pentru a o susţine sau dovedi ‒ se bazează numai pe numirea lui Nicu drept secretar de partid la Sibiu. E drept că intenţiile lui N.C. nu se găsesc în arhive, majoritatea deciziilor fiind luate în cerc foarte restrâns şi nicidecum în adunări de partid cu stenografi. Totuşi, dincolo de temerea multor români sau occidentali că Ceauşescu ar fi pregătit un comunism dinastic, această presupunere nu are, după ce dispunem în prezent, o bază verificabilă. Mai mult: cunoscând cât de cât istoria comunismului românesc, personal mai curând cred că ‒ fie şi într-o realitate alternativă, în care Zidul Berlinului nu ar fi căzut etc. ‒, la o presupusă moarte naturală a lui N. Ceauşescu s-ar fi pornit la vârful partidului o nouă şi ascunsă luptă pentru putere (aceasta era cultura politică reală a PCR), iar cea mai probabilă succesoare a lui N.C. ar fi fost o “conducere colectivă”, care ulterior ar fi scos la iveală un cu totul alt lider decât un membru al familiei defunctului.
 
Elena şi Nicu Ceauşescu
 
În concluzie, cred că trecerea anilor de la momentul de ruptură 1989 ne va apropia de la sine de o analiză mai aplicată şi mai lipsită de clişee (atât pozitive, cât şi negative) a deceniilor lui Nicolae Ceauşescu. 
 
Din foarte multe motive, bilanţul acestuia este preponderent negativ. În plan economic, cei 24 de ani au însemnat investiţii masive şi munca a milioane de oameni (mai eficientă sau nu, dar aceasta este o discuţie care se aplică întregii istorii a României moderne). Totuşi, aceste investiţii şi această muncă s-au bazat pe o utopie societală, care nu avea cum să funcţioneze vreodată. Politica externă a lui Ceauşescu, într-adevăr interesantă, a fost totuşi un fruct al Războiului Rece: România lui Ceauşescu a fost ea însăşi o ţară interesantă câtă vreme Războiul Rece a fost “cald". Când relaţiile dintre marile centre de putere s-au relaxat, Ceauşescu n-a mai fost un cal pe tabla de şah, ci a devenit un pion (unii ar putea spune un nebun, dar vă aduc aminte că acesta are o marjă de acţiune mare pe diagonală!). În privinţa intelectualilor, N. Ceauşescu n-a pus mare preţ pe nici un fel de libertate de gândire; cu înaintarea în vârstă (şi încurajat de unii profitori, care îi spuneau exact ceea ce el dorea să audă), Ceauşescu s-a întors la rudimentele sale staliniste, în care intelectualul este un “inginer al sufletelor” care trebuie să creeze "omul nou", şi nicidecum un om care să poată privi critic sau interogativ lumea din jurul său. Nu lipsit de inteligenţă, N. Ceauşescu a fost, însă, cu certitudine unul dintre cei mai inculţi conducători din istoria noastră modernă ‒ şi e o ironie a istoriei noastre că România a început secolul XX cu regi precum pragmaticul Carol I sau eruditul Ferdinand şi l-a terminat în ecoul unui agitator agitat precum N. Ceauşescu. Inteligenţa lui N. Ceauşescu l-a ajutat o vreme, dar în cele din urmă, nefiind mobilată, l-a fixat într-o credinţă ce mai exista doar în mintea sa, aşa cum acul fixează un fluture în insectar. Incultura sa, inclusiv istorică, s-a tradus, finalmente, prin clara lui inadecvare la schimbarea situaţiei din Europa (pe care nu a înţeles-o deloc). 
 
Dacă şi-ar fi dat demisia în anul 1985 (să zicem), N.C. ar fi murit probabil în patul său, regretat de unii şi bucurându-i pe alţii. Dar nu a făcut-o ‒ şi a terminat printr-o umilire supremă (după ce el şi sistemul său îi umiliseră pe mulţi alţii) , ca un comandant încă suprem al forţelor armate în cursul dimineţii care, însă, în cursul după-amiezii, a ajuns să facă autostopul pe un drum din Dâmboviţa. Iar când, în fine, a oprit o maşină, aceasta l-a dus direct spre prizonieratul care i-a precedat moartea.