Markus Meckel, penultimul ministru de Externe al Republicii Democrate Germane (RDG): „Ceauşescu era cel mai crud dintre dictatorii blocului comunist“

Markus Meckel, oponent al regimului comunist din RDG, a contribuit la unificarea celor două Germanii în 1990. Foto Anca Vancu

Markus Meckel, ministru de Externe în singurul guvern ales liber al Republicii Democrate Germane şi preşedintele Consiliului Fundaţiei Federale de Studiere a Comunismului în RDG, vorbeşte despre viaţa trăită în perioada comunistă germană, despre implicarea sa în politică în 1990 pentru reinstalarea democraţiei şi, privind retrospectiv, face o radiografie a foştilor dictatori din blocul comunist: cel mai „de fier“ rămâne Nicolae Ceauşescu.

Markus Meckel (64 de ani), teolog şi politician, este unul dintre cei mai vajnici opozanţi germani ai regimului comunist din fosta Republică Democrată Germană (RDG). A crescut, asemenea oricărui român din generaţia lui, în atmosfera bruiată de sonoritatea stridentă a cântecelor patriotice, dar şi terorizat de ochii omniprezenţi ai agenţilor STASI, pregătiţi să ţâşnească ori de câte ori vreun rebel îndrăznea să pună la îndoială măreţia partidului. Meckel s-a opus acestui regim şi, dacă în perioada şcolii, micile disidenţe însemnau să ţină piept manifestărilor comuniste de 1 Mai, după ce a devenit pastor, a preferat să predice învăţăminte politice şi să ţină seminarii îndemnând oamenii la o credinţă a schimbării. A dus lupta până la capăt: predicile sale s-au transformat în discursuri politice, pentru că, în ’89, a fondat Partidul Social Democrat (SPD), a participat la primele proteste masive de stradă cerându-şi libertatea înapoi, a fost martor al căderii Zidului Berlinului, păşind dintr-o parte în alta făcând cel mai mare şi mai important salt: cel spre democraţie.

Markus Meckel a fost penultimul ministru de Externe în singurul guvern ales liber al RDG, contribuind la reunificarea celor două Germanii. Ar putea fi considerat ultimul, ţinând cont că funcţia sa a fost preluată, între 20 august şi 2 octombrie 1990, de premierul de atunci al RDG-ului, Lothar de Maizière. Meckel şi-a continuat activitatea politică şi, timp de 20 de ani a fost deputat al Bundestag-ului, preşedinte al Comitetului Politic al Adunării Parlamentare NATO, a primit numeroase decoraţii, iar printre atribuţiile de politician, grija pentru memoria trecutului şi pentru condamnarea comunismului a fost permanentă. În prezent, este preşedintele Consiliului Fundaţiei Federale de Studiere a Comunismului în RDG şi continuă să ţină seminarii, peste tot în lume, despre grozăviile regimului trecut. Recent, s-a oprit în România pentru o dezbatere despre comunismul în Europa.

Invitat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) la conferinţa „Cunoaşterea trecutului totalitar comunist. De la interes la dezinteres (şi retur)“, moderată de preşedintele IICCMER, Radu Preda, Markus Meckel, alături de fostul preşedinte al României Emil Constantinescu şi de Jonila Godole, director executiv al Institutului pentru Democraţie, Media şi Cultură în Albania, a întors comunismul pe toate feţele. Am continuat discuţia cu Markus Meckel într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, în care teologul vorbeşte despre cum erau anii sub comunism din Republica Democrată Germană, dar şi despre atmosfera anilor ’70-’80 din România, pe care o vizita frecvent. Şi au mai fost şi alte aspecte: despre cum a resimţit, pe propria piele, norocul bisericilor protestante din RDG de a fi „mai independente“ decât restul din celelalte ţări ale blocului comunist şi, în sfârşit, despre ce-a însemnat, în Germania, trecerea bruscă de la un regim totalitar la democraţie şi cum se corectează deviaţiile trecutului. Atenţie!, spune Merkel, se pare că fantomele Cortinei de Fier încă bântuie statele ex-sovietice. 

„Weekend Adevărul“:  Domnule Meckel, v-aţi născut în fosta Republică Democrată Germană, „partea sovietică“ a ţării după 1945. Cum a fost perioada comunistă în Germania?
Markus Meckel: M-am născut în 1952, într-un mic oraş din est, Müncheberg, din landul Brandenburg, care e la o oră distanţă de mers cu maşina de Berlin. Tatăl meu, care a fost preot luteran, la fel ca mine, a fost totodată ofiţer de război pe frontul de Est din 1941 până pe 9 mai 1945, atunci când Germania nazistă a fost înfrântă de armatele aliate. După încheierea războiului, a fost luat prizonier de război în Uniunea Sovietică. Apoi, după ce a fost eliberat, deşi putea să se întoarcă în zona vestică a Germaniei, de unde provenea de altfel, a preferat să rămână în regiunea estică, ocupată de blocul sovietic.

De ce?
Mama i-a spus: „Ştii deja cum să te descurci cu sovieticii“.  Stătuse patru ani şi jumătate în lagărele din URSS. Dar mai era şi o anumită stare de spirit în acele vremuri, care i-a ţinut acolo, aceea că pastorii nu trebuie să-şi părăsească congregaţiile. Trebuie să aibă grijă de ele, indiferent de circumstanţe. Astfel, el a devenit pastor în câteva sate din apropierea Berlinului, unde erau mulţi refugiaţi, iar în această perioadă m-am născut eu. Practic, şi-a început munca într-un mediu ostil, într-un sistem care se declara ateu şi care ura bisericile.

Bisericile, privilegiate în RDG

Foarte mulţi pastori luterani care predicau libertatea au fost filaţi în perioada comunistă. Printre ei, chiar fostul preşedinte al Germaniei, Joachim Gauck. Lupta şi tatăl dumneavoastră împotriva sistemului? A avut probleme?
A existat un aspect distinct în zona de est sub ocupaţie sovietică a Germaniei – care a devenit Republica Democrată Germană (RDG) în 1949 –, nemaiîntâlnit în alte ţări din blocul comunist. Bisericile protestante din Germania au fost acceptate şi tolerate de sovietici, pentru că anterior, mulţi preoţi protestanţi i-au opus rezistenţă lui Hitler. E cunoscută aşa-numita „Confessing Church“, o mişcare apărută în cadrul protestantismului german din timpul Germaniei naziste, care era în totală opoziţie cu eforturile sponsorizate de guvern pentru a unifica toate bisericile protestante într-una singură, fireşte, pro-nazistă. Lideri ca Dietrich Bonhoeffer, unul dintre iniţiatorii mişcării, şi Martin Niemoller sunt printre cei mai importanţi pastori disidenţi. Aşadar, sovieticii le-au permis preoţilor să aibă propriul lor spaţiu, să aibă şcolile lor şi, într-un fel, bisericile de aici erau mult mai libere chiar decât cele din Uniunea Sovietică. Această independenţă în care am crescut a fost foarte importantă în educaţia mea pentru că mi-a influenţat viaţa.

Adică aţi avut o copilărie fericită în comunism?
Am avut o copilărie fericită, dar, cum spuneam, doar în interiorul bisericilor. Am început să am o vedere mai amplă asupra regimului când am început şcoala. În 1959, împreună cu familia ne-am mutat în Berlinul de Est. Am fost printre puţinii elevi care au refuzat vehement să ia parte la manifestările comuniste. Mai aveam alţi doi-trei colegi în clasă în aceeaşi situaţie ca mine – cu taţi pastori sau care frecventau aceleaşi comunităţi religioase – şi profesorii ne lăsau în pace. La liceu, după doi ani de studiu, nu a mai mers şi am fost însă exmatriculat pe motive politice.

În România, asta însemna că elevul avea „dosarul“ prost. Un duşman al clasei.
Întocmai. Sora mea mai mare, deşi învăţa foarte bine, n-a fost admisă la liceu din aceleaşi motive. Ultimii doi ani de liceu i-am făcut la o şcoală a bisericii, „Potsdam Hermannswerder Church College“.

Ce-a câştigat venind în România în ’71

Şi ce-aţi făcut ulterior? N-aţi putut continua studiile?
Exista un sediu în Berlin, „o casă“ mare, să-i spunem aşa, a tuturor bisericilor – Societatea Misionară din Berlin (n.r. – mai precis, „Berlin Missionary Society“) – care funcţionează şi astăzi. Pastorii şi grupurile de credincioşi erau trimişi încă din secolul al XIX-lea în toată lumea, în India, în Africa de Sud, cu activităţi misionare. Tatăl meu era pe atunci responsabil să ţină legătura cu mai multe parohii internaţionale. Avea contacte din Rusia până în Statele Unite ale Americii şi România şi mergea des în astfel de misiuni. Mi-amintesc că aveam 18 ani când am venit prima oară în România împreună cu el.

Cum vi s-a părut România sub Ceauşescu?
Deşi mai vizitasem alte ţări – Ungaria, Polonia –, în Transilvania am fost fascinat că întâlneam oameni care învăţaseră germana ca limbă maternă. Era uimitor! Aici am cunoscut mai bine istoria locului şi care era situaţia minorităţilor. Am aflat, de exemplu, despre perioada tulbure din Transilvania în timpul Războiului de 30 de ani (n.r. – război religios, care a avut loc între anii 1618 şi 1648). Personal, venind în România în 1971, am învăţat o mulţime de lucruri despre societate, despre istorie şi despre religie. De atunci, am venit aici regulat. În ’72, în ’74, în ’88, ’89... În iulie ’89, l-am cunoscut pe László Tökés, am avut discuţii lungi despre situaţia din România, am mers la slujbă.

Potrivit biografiei dumneavoastră, sunteţi absolvent al Facultăţii de Teologie. A fost acceptat „dosarul“ dumneavoastră, până la urmă?
Pentru că nu am putut merge la o universitate de stat, am „profitat“ de independenţa de care se bucurau bisericile din RDG şi astfel am putut studia Teologia la una dintre instituţiile de învăţământ ale bisericii. Altfel, n-aş fi avut nicio şansă. Era o facultate gratuită, care avea cursuri similare ca-n Vest. Şi un aspect important: era o şcoală fără influenţe politice. Cred că acesta a fost norocul meu: deşi am crescut într-un mediu ostil, am avut parte de un spaţiu în care am întâlnit oameni care împărtăşeau aceleaşi idei ca mine şi care gândeau similar. A fost, dacă vreţi, experienţa libertăţii în regimul asupritor. 

„Nu m-am bucurat când a fost doborât Zidul Berlinului“

Căderea Zidului Berlinului: trecerea peste gard de la dictatură la democraţie FOTO Getty Images

Sunteţi renumit pentru acţiunile de opoziţie faţă de sistem în perioada comunistă. În ce constau, mai precis, aceste disidenţe?
Totul a început la sfârşitul anilor ’70 ca o reacţie la anumite aspecte din societate cu care nu eram de acord. Timp de opt ani, în perioada ’80-’88, am fost preot în Vipperow, landul Mecklenburg, şi atunci am început să ţin o serie de seminarii pe teme politice. Ne preocupau probleme legate de educaţie, de militarizare, de drepturile omului, pe care le voiam revizuite şi îmbunătăţite. Nu eram de acord, de pildă, că fiecare elev trebuia să înveţe la şcoală cum să tragă cu arma. La ce folos? Împuşcăturile nu sunt bune pentru pace. Am început să organizez şcoli de vară la biserici, în care să discutăm provocările societăţii de atunci. Veneau aproape 100 de oameni din toată ţara, cei mai mulţi din Vest. Făceam – am putea s-o numim azi – o educaţie politică. Consideram că era necesar ca oamenii să cunoască mai bine societatea, să devină interesaţi de mediul politic, astfel încât să formeze o adevărată opoziţie.

Drumul spre democraţie, după modelul Gorbaciov

Apoi aţi dus lucrurile la un alt nivel, înfiinţând un partid anti-sistem în ’89. În acea perioadă, la nivel european, blocul comunist începuse să se cutremure. Speraţi la o schimbare şi în RDG?
Începând cu ’87-’88, odată cu reformele lui Gorbaciov, am început să cred cu adevărat într-o schimbare  (n.r. – în perioada ’85-’89, Mihail Gorbaciov, fostul secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a iniţat o serie de reforme politice cunoscute sub numele de „glasnost“. Aceste reforme includeau democratizarea, relaxarea cenzurii şi a represiunii politice, paralel cu reducerea puterilor KGB-ului). Nu aveam vreo certitudine, dar speram că autorităţile sovietice nu vor mai interveni aşa cum o făcuseră anterior de atâtea ori. Era o vorbă veche care spunea că e foarte important să luăm aminte şi să învăţăm de la Uniunea Sovietică. Noi ne-am gândit pe dos, şi anume că, învăţând de la Gorbaciov, am putea găsi drumul către o societate deschisă (râde). În plus, în vara lui ’89 începuseră primele revoluţii în Est – evenimentele reformiste din Ungaria, în august, în Polonia, era deja instalat guvernul necomunist condus de Tadeusz Mazowiecki. Toate acestea au produs un ecou în RDG. Aveam, aşadar, şi noi o şansă. Astfel că, în 1989, împreună cu un alt prieten, şi el tot pastor, Martin Gutzeit, am continuat activitatea politică în afara bisericii şi am înfiinţat Partidul Social Democrat din RDG (SPD). Scopul? Simplu şi limpede, voiam să avem democraţie liberală parlamentară.

Buturuga mică avea să răstoarne carul mare

Şi nu aţi fost descoperiţi de agenţii STASI?
Pe atunci, nu ştiam dacă eram filaţi. În august, eram patru oameni care aderaseră la ideea înfiinţării unui partid. Am fost conştienţi că membrii STASI pot să afle oricând de partidul nostru ilegal şi că putem merge la puşcărie. Totuşi, eram mai hotărâţi să ne asumăm acel risc decât să avem teama că am putea fi deconspiraţi. După ce mi-am verificat dosarul în ’90, am văzut că autorităţile ştiau despre planurile noastre. Cred că nu ne-au oprit probabil pentru că au crezut că, dacă opinia publică va afla, oamenii vor fi mai degrabă solidari cu noi şi atunci lucrurile s-ar fi complicat. Pe de altă parte, poate ne-au lăsat în pace şi pentru că au considerat că suntem prea mici în comparaţie cu ei, care deţineau puterea.

Nu mai văzusem niciodată atât de mulţi oameni în Nicolaikirche, o biserică veche de 800 de ani din centrul oraşului. Erau mii de oameni înăuntru, mai mulţi nu încăpeau. Afară, alte zeci de mii de oameni îşi cereau libertatea. 

Aţi avut adepţi? Care era atitudinea oamenilor în acele vremuri? Şi când au apărut primele semne că „se poate!“?
Mulţi germani care erau împotriva regimului voiau doar să părăsească ţara, să plece în Vest, nu credeau că e posibilă o reformă. În schimb, noi ne doream ca ei să rămână în ţară şi să lupte pentru schimbare. Asta a dus la anumite tensiuni între cele două părţi iniţial. În cele din urmă, oamenii s-au unit şi în asta a constat adevărata putere a revoluţiei paşnice din RDG. Pe 9 octombrie 1989, peste 70.000 de oameni au protestat paşnic în Leipzig. Nu mai văzusem niciodată atât de mulţi oameni în Nicolaikirche, o biserică veche de 800 de ani din centrul oraşului. Erau mii de oameni înăuntru, mai mulţi nu încăpeau. Afară, alte zeci de mii de oameni îşi cereau libertatea. Trupe înarmate înconjurau marea de oameni şi erau pregătiţi. Mi-amintesc de un moment emoţionant din biserică atunci când un tânăr a spus: „Mă rog să nu-mi întâlnesc tatăl astăzi pentru că e de cealaltă parte, înarmat“. Se gândea că, dacă se vor întâlni, se va lăsa cu împuşcături. Acesta a fost primul pas spre momentul revoluţiei din RDG. Din acea zi, am avut convingerea că democraţia va fi instaurată.

Ce făceaţi în momentul când a fost doborât Zidul Berlinului?
În cele patru săptămâni, de pe 9 octombrie până pe 9 noiembrie, obiectivul nostru principal era instalarea democraţiei. Ne gândeam că de zid ne putem ocupa mai târziu, era o problemă secundară. Doar că lucrurile s-au petrecut diferit şi, odată cu doborârea Zidului pe 9 noiembrie, am deschis altfel ochii. Ne-am dat seama că aceste schimbări nu puteau fi făcute una după alta, pas cu pas. Şansele noastre veniseră toate deodată, într-o zi, şi ar fi fost bine să profităm. Seara, când am ajuns acasă, fără nicio lacrimă de fericire, i-am spus soţiei: „Acum va fi mult mai dificil. Toţi, în formula «doi plus patru», adică cele două Germanii, precum şi Statele Unite, Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Franţa, vor vrea să facă parte din joc. Şi aşa s-a întâmplat“.

Aţi văzut situaţia ca un politician, în loc să vă bucuraţi ca un simplu cetăţean.
Exact! (Râde) Eram atât de concentrat pe obiectivul nostru politic, încât nu m-am bucurat. Zidul nu reprezenta o problemă cu o săptămână în urmă. Avea să urmeze un proces de negociere cu toată părţile implicate. Dar cine să negocieze? Comuniştii? În niciun caz. Astfel, reprezentanţii vechilor şi noilor partide ale RDG au ajuns la un acord privind formarea unui guvern de tranziţie. Pe 18 martie, au avut loc primele alegeri libere care, în final, după cum ştiţi, au culminat cu un tratat de unificare. RDG plus RFG au devenit un stat german cu capitala la Berlin.

Atunci aţi devenit ministru de Externe în guvernul ales. Ce provocări aţi întâmpinat? Care erau principalele probleme de stat care trebuiau rezolvate?
Trebuie să înţelegem că absolut toate instituţiile din statul comunist erau complet diferite faţă de cele din Vest. Trebuiau regândite modul cum funcţionau universităţile, serviciile, sistemul de asigurări, legile – tot. În plus, sarcina mea era să negociez cu ţările aliate din Al Doilea Război Mondial renunţarea drepturilor lor asupra Germaniei. N-a fost deloc uşor, pentru că, de exemplu, SUA a spus din prima zi că Germania trebuie să fie membră NATO. Asta era condiţia americanilor. Era clar că ruşii nu voiau să audă. „No NATO!“, au zis. În fine, în cele din urmă, Germania reunificată a rămas membră a Comunităţii Europene (n.r. – care mai târziu a devenit Uniunea Europeană) şi a NATO. 

Prima acţiune în Germania democrată: deschiderea arhivelor STASI

Erich Honecker într-o vizită de prietenie la Nicolae Ceauşescu FOTO Fototeca online a comunismului românesc

Germania a avut parte de o revoluţie paşnică, în România s-a lăsat cu mii de victime. Cum aţi privit atunci situaţia de aici?
A existat, într-adevăr, o revoluţie marcantă în România. Cred însă că a fost  o revoluţie furată. Pentru că, în lipsa unui lider proeminent, puterea a fost imediat preluată de vechile structuri. Oamenii care au ieşit în stradă sperau la o nouă viaţă, dar n-aveau pe cineva care să-i conducă. Astfel că Ion Iliescu, care era membru al vechiului regim şi care era o figură comună, a schimbat un pic modul de funcţionare a sistemului şi era lesne că va fi ales. Cehii au fost fericiţi să-l aibă pe Václav Havel. Noi, germanii, cred că am avut o organizare mai bună şi asta a făcut diferenţa.

Cu ce alt lider comunist îl asemănaţi pe Erich Honecker? Are ceva în comun cu Nicolae Ceauşescu, de pildă?
Aş spune că există mai degrabă similitudini între Honecker şi Gustáv Husák, preşedintele Cehoslovaciei. Cred că Ceauşescu a fost un caz special, unic, cu totul ieşit din comun. În sensul rău, desigur. Dacă în celelalte ţări mai erau grupuri, personalităţi marcante în opoziţie, în România, el era singurul lider. El şi ideile lui nebune legate de economia ţării, distrugerea satelor, a patrimoniului naţional, politica sa faţă de minorităţi – toate aceste acţiuni îl fac, în panoplia tuturor dictatorilor ţărilor din blocul comunist, atipic. Cel mai crud dintre dictatori.

Ce s-a întâmplat cu persoanele implicate în aparatul comunist german după ’90? Au fost judecate?
Imediat după unificare a fost investigată natura criminală a comunismului. Au existat mai multe procese, însă n-au fost foarte multe rezultate. Condiţia necesară pentru ca acuzaţii să fie condamnaţi atunci era ca aceştia să fie găsiţi vinovaţi de ambele legi – cea a RDG-ului şi a Germaniei de Vest –, astfel că puţini au ajuns la judecată. Cei care au deschis focul asupra oamenilor agăţaţi pe zidul Berlinului pe 9 noiembrie au fost însă închişi. Şi s-a mai întâmpalt un lucru: arhivele STASI au fost deschise şi oamenii au avut imediat acces la documente. Era important ca oamenii să-şi recâştige demnitatea.

Mai multe studii făcute în rândul românilor arată o nostalgie după perioada comunistă. Cum se explică această slăbiciune după un regim totuşi criminal? Vă confruntaţi cu o situaţie similară şi în Germania de Est?
Situaţia e similară şi în Germania. Încă există „nostalgie“ printre cei din Est. Sunt nostalgici mai ales cei care în perioada comunistă aveau o carieră bună, nu neapărat politică, aveau o casă, o familie, apoi, după revoluţie, s-au simţit pierduţi. Au simţit că şi-au pierdut statutul lor special şi bunăstarea materială. În plus, nesiguranţa este specifică unei societăţi libere, şi nu comunismului, iar oamenii care nu s-au adaptat acestui sistem mereu schimbător au tendinţa de a privi în trecut cu nostalgie. Doar că trecutul n-a însemnat doar blocuri şi uzine. Mulţi oameni pretind faptul că în anii ’70 din RDG  a fost un sistem represiv ceva mai blând decât în anii ’50, de exemplu. Şi poate că au existat excepţii, însă sub nicio formă nu trebuie bagatelizat caracterul criminal al comunismului.

Ce rămâne de făcut?
În Germania există grupuri care se ocupă de problema naţional-socialismului şi grupuri care cercetează comunismul. Fiecare ţară şi-a asumat crimele regimurilor totalitare, dar separat. Cred însă că trebuie să existe un consens la nivel european în ceea ce priveşte condamnarea comunismului. E un pas pentru ca fantomele trecutului să nu ne mai bântuie.

„Puţin machiată, ideologia comunistă poate reapărea“

În paginile săptămânalului „Weekend Adevărul“, aproape în fiecare ediţie, redăm portrete şi interviuri ale foştilor deţinuţi politici, schingiuiţi în puşcăriile comuniste, documentare istorice care arată, pe baza faptelor şi a documentelor, adevărata faţă a regimului – şi nu, nu e nicidecum una umană. Am mai prezentat, în vaste episoade, şi biografiile tumultuoase ale celor care au vopsit România în roşu-moscovit. Liderilor care au impus cel mai dur regim politic din istoria românilor le-am spus „Apostolii lui Stalin“. Am mai umplut paginile şi cu adulatorii lui Nicolae Ceauşescu şi, în fine, cu alte istorii despre ce-a însemnat comunismul în România.

Cu riscul de a plictisi: încă un articol despre importanţa cunoaşterii trecutului comunist. Radu Preda, preşedintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc
(IICCMER), explică, pentru „Weekend Adevărul“ că „recursul la memorie este garanţia unui viitor construit în cunoştinţă de cauză“. În acelaşi asentiment, Markus Meckel, fostul ministru de Externe al RDG-ului, e de părere că „nu trebuie să ştergem cu buretele trecutul comunist, aşa cum s-a întâmplat în multe ţări. Pentru a putea ierta şi a confrunta mai uşor provocările prezentului e important să învăţăm din lecţiile trecutului“.

Markus Meckel, Jonila Godole (Tirana), director executiv al Institutului pentru Democraţie, Media şi Cultură, fostul preşedinte al României Emil Constantinescu, Radu Preda (preşedinte IICCMER) şi Martin Sieg, directorul filialei Kondrad Adenauer Stiftung din România şi Rep. Moldova, după dezbaterea „Cunoaşterea trecutului totalitar comunist. De la interes la dezinteres (şi retur)“ Foto: Anca Vancu

Tendinţe în Europa: avântul populiştilor
Insistăm pe mecanismele aducerii aminte şi pe o minte trează. De ce? Nu putem ignora, privind agenda europeană şi nu numai, manipulările pe mai multe planuri, avântul populismelor de tot felul, nostalgia unor lideri pentru sisteme naţionaliste autoritare, fără să nu ne întrebăm: amenzia faţă de regimurile totalitare începe să-şi facă efectul? Sunt ţările post-comuniste mai predispuse la politici radicale?  Fostul preşedinte Emil Constantinescu, unul dintre cei care au luat cuvântul la dezbaterea organizată de IICCMER, e de părere că da. „Ideologia comunistă poate reapărea, machiată puţin, fie sub forme violente – ca în Grecia, sub haine moderne – ca în Cehia, sau se poate recicla oricând într-un populism agresiv care, folosind slăbiciunile democraţiei, să conducă la alte tipuri de regimuri autoritare şi represive“. Iar dacă privim cu atenţie, putem găsi în diverse colţuri faţa încleştată a naţional-comunismului, dar şi pe cea binedispusă a ultimei generaţii de nomenclaturişti care ocupă acum fotolii importante în parlamente. În Cehia, de pildă. După moartea lui Václav Havel, primul preşedinte al Cehoslovaciei postcomuniste, în 2011, comunismul a crescut în popularitate. În doar câţiva ani, Partidul Comunist din Cehia – chiar cu acest nume – a devenit al doilea cel mai popular partid din ţară. 

Că tot vorbim de cazul Germaniei. Luna trecută, un membru al partidului populist de dreapta Alternativa pentru Germania (AfD) a afirmat sus şi tare că ar trebui schimbată percepţia generală despre perioada nazistă. Într-un discurs susţinut la Dresda, Björn Höcke, lider al partidului din estul landului Turingia, a pledat împotriva tradiţiei Germaniei care durează de zeci de ani, aceea de a recunoaşte crimele din perioada naţional-socialistă, descriind memorialul Holocaustului din Berlin ca pe un „monument al ruşinii“. Probabil că Höcke va fi exclus din partid, după cum a cerut conducerea partidului de extremă dreapta. Dar tot e de menţionat că AfD este plasat pe locul al treilea în sondaje, cu mari şanse să ocupe câteva locuri în parlamentul federal în urma alegerilor legislative care au loc în septembrie în Germania.

În România, în 2015, Tribunalul Municpiului Bucureşti a aprobat înfiinţarea a cinci partide care promovează naţionalismul. Cele mai vocale, cu mesaje anti occidentale, care cer, printre altele, interzicerea sectelor religioase, ar fi Partidul România Unită şi Noua Dreaptă. Dar nici Partidul Social Democrat (PSD) nu a fost complet lipsit de reminiscenţe ale trecutului comunist. Fundaţia a fost pusă de Ion Iliescu, fostul preşedinte al României în două mandate, crescut, format, şcolit în URSS. Astăzi, un coleg mai tânăr din partidul său crede cu tărie că protestatarii care au ieşit în Piaţa Victoriei ar trebui înfruntaţi cu tunuri de apă...

Un tablou cu fondatoarea PCG pentru inspiraţie
Acestea sunt doar câteva dintre derapajele ruşinoase ale liderilor din ţările post-comuniste. Cine ar fi crezut că un partid de extremă stânga ar putea să vină la putere într-o ţară UE? Era de neconceput pentru europeni. S-a întâmplat în ianuarie 2015, în Grecia, când Alexis Tsipras, liderul partidului Syriza a reuşit în mod surprinzător să înlăture de la putere cele două partide tradiţionale, Noua Democraţie şi Pasok. Syriza, un acronim pentru „Coaliţia radicală de stânga“, e, înainte de toate, un partid cu ideologie de sorginte marxist-leninistă. O mândrie! Pentru că, nu întâmplător, în biroul lui Nikos Samanidis, membrul fondator al Syriza, tronează mare pe un perete portretul revoluţionarei marxiste Rosa Luxemburg, fondatoarea Partidului Comunist German, după cum nota site-ul englez BBC.

Una dintre soluţii, pe lângă politici europene complicate, stă în trecut. În neobositul apel la memorie. „Europa nu va fi cu adevărat unificată decât atunci când memoria celor două totalitarisme va fi prezentă în Est şi în Vest deopotrivă“, spunea Andrei Pleşu într-o conferinţă despre ororile comunismului şi ale nazismului, de săptămâna trecută. O memorie europeană comună nu ar rezolva pe loc problema avalanşei ştirilor false sau a unei Europe agitate din toate părţile de extremiştii de toate culorile, dar ar fi o lecţie de istorie necesară pentru a înţelege mai bine prezentul. Şi ar fi, până la urmă, o dovadă de optimism pentru viitor.

COMENTARIU Radu Preda, preşedintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER): Reunificarea geografiei cu valorile

La cea mai recentă dezbatere din cadrul expoziţiei foto-documentare Comunismul în România, organizată de IICCMER şi Fundaţia Konrad Adenauer şi găzduită de Biblioteca Naţională, ministrul de Externe în singurul guvern ales liber al RDG, Markus Meckel, atrăgea atenţia asupra unei banalităţi esenţiale. El insista asupra faptului că miza pe termen lung în spaţiul postcomunist, precum în partea estică a Germaniei, dar nu numai, este convertirea reală a foştilor comunişti în democraţi şi a naţionaliştilor în europeni. Adică schimbarea în profunzime a clasei politice.

Cazul german ilustrează cât se poate de convingător, chiar dacă singular, că postcomunismul nu este o boală incurabilă, aşa cum nici postnazismul nu a fost.

Cazul german ilustrează cât se poate de convingător, chiar dacă singular, că postcomunismul nu este o boală incurabilă, aşa cum nici postnazismul nu a fost. Sunt procese care durează, trecerea de la teroare la libertate având nevoie de răbdare şi determinare. În cazul naţional-socialismului lui Hitler, este adevărat că abia după două decenii a fost posibilă trimiterea în judecată a celor vinovaţi, alţii decât cei de la Nürnberg. La aproape trei decenii de la căderea comunismului nu suntem, din păcate, prea departe în ceea ce priveşte crimele dictaturii proletariatului.

Meckel mai spunea ceva la dezbaterea de la Bucureşti: Europa are nevoie de o cultură a memoriei capabilă să integreze atât grozăviile naţional-socialismului, cât şi pe cele ale comunismului. În lipsa acestei memorii europene cu adevărat reunificate, viitorul proiectului politic continental nu este sigur. Marcarea celor şase decenii de la Tratatul de la Roma, baza actualei Uniuni Europene, este ocazia ideală de a confirma că memoria dezastrului poate reprezenta un liant puternic între ţări care, ieri ca şi azi, prin liderii slabi sau populişti, pot declanşa noi conflicte. Cu alte cuvinte, este momentul să ne concentrăm nu doar pe geografie, dar în egală măsură pe valori.