VIDEO John F. şi Jacqueline Kennedy: un mariaj simulat, o imagine publică impecabilă

Jacqueline şi John F. Kennedy în ziua nunţii, pe 12 septembrie 1953. FOTO AP

Povestea lui John F. Kennedy,  preşedintele Statelor Unite, alături de Jacqueline, este prezentată de Adevarul.ro aşa cum puţini oamenii o ştiu: cele două „aisberguri” de la Casa Albă au format timp de zece ani (1953-1963) o pereche perfectă pe scena publică, dar extrem de şubredă în intimitate. Adevarul.ro deschide astăzi un nou serial, cu poveştile de dragoste ale unor cupluri celebre.

Colecţia „Perechi celebre”, de la Editura Paralela 45, pune în lumină cupluri de personalităţi care au făcut istorie şi care au intrat, inevitabil, în istorie. Autorul Alan Posener a refăcut adevăratul parcurs al cuplului de la Casa Albă, din spatele cortinelor.

În spatele aparanţelor de familie unită şi fericită, cuplul Kennedy era compus din „două aisberguri”, după cum a declarat chiar Jacqueline la un moment dat: „reci şi fără să se cunoască foarte bine unul pe celălalt. Din punct de vedere politic, reprezintă perechea perfectă. O ultimă privire aruncată în oglindă. Bine. Aşa poate apărea în public”.

Jacqueline este prima divă de la Casa Albă

Jacqueline este prima divă de la Casa Albă, iar John a ştiut dintotdeauna ce capital politic imens reprezintă. „Strălucirea, amestectul dintre allura hollywoodiană şi măreţia pe care o emană Jacqueline sunt importante pentru viitorul politic al lui John”, scrie Alan Posener în volumul „John F. & Jacqueline Kennedy”, publicat în colecţia „Perechi celebre”.

Lui Jacqueline nu i-a plăcut niciodată că a fost numită „Jackie” de masele de oameni necunoscuţi. Pentru ea, apelativul acesta suna prea familiar, prea „a mahala, a fete drăguţe din vecini”, motiv 

pentru care a preferat mereu să-şi pronunţe numele ca în franceză, cu accent pe ultima silabă.

„Prinţesa circului” avea nevoie de un spaţiu de mişcare

În copilărie, Jacqueline se visa deseori „prinţesa circului”, cu precădere în momentele tensionate dintre părinţii săi sau după ce mama ei îi administra o bătaie zdravănă. Iubea foarte mult caii, iar în timpul colegiului a avut o iapă cu nume franţuzesc: „Danseuse”. Jackie provenea dintr-o veche familie aristocratică, iar la 15 ani a fost trimisă la unul dintre cele mai selecte internate din ţară. Jacqueline era „aşa de provocator de frumoasă şi se purta aşa de imperial”, încât tinerii care o plăceau se simţeau inhibaţi în prezenţa ei.

În anul clasei de absolvire a notat la rubrica „scop în viaţă”: „nu vreau să fiu casnică” şi a subliniat aceste cuvinte. A crezut mereu că nu există bărbat care să-i fie toată viaţa credincios soţiei sale. De aceea, a fost tolerantă faţă de aventurile lui John şi a evitat destrămarea mariajului de la Casa Albă. Imaginea publică a primat întotdeauna pentru Jackie şi, în plus, această căsnicie îi oferea spaţiu de mişcare, o scenă pe care putea evolua ca „prinţesă a circului”.

John Kennedy iradia o forţă de atracţie animalică

Despre John Kennedy s-a spus că, „cine a intrat sub influenţa sa,  a rămas fascinat pentru tot restul vieţii”. O altă latură a lui Kennedy îl arăta ca o persoană cu un orgoliu nemărginit, cu o invidie concurenţială, cu o mare capacitate de a se disimula, cinic, oportunist şi, înainte de toate, cu o imensă răceală interioară şi indiferenţă faţă de ceilalţi.

În privinţa raportării la femeie, John Kennedy a considerat, încă de la vârsta de 23 de ani, că „o soţie poate distruge totul mai repede decât o poate face orice altă persoană”. Relaţiile sale cu femeile erau superficiale, sexul se consuma rapid şi în orice circumstanţă, fără să presupună un minimum de implicare emoţională. O junralistă daneză care a avut o aventură cu el l-a portretizat pe cel care frângea inimi pe bandă rulantă: „Jack avea un farmec cu care potea vrăji păsările cerului... părul des, ochii albaştri, natural, plăcut, orgolios, cald; când intra într-o încăpere era remarcat nu fiindcă îşi dorea să iasă în evidenţă sau fiindcă ar fi blufat, ci fiindcă iradia o forţă de atracţie animalică”.

Marylin Monroe se numără printre aventurile lui Kennedy

 Printre partnerele lui Kennedy s-au numărat Mary Pinchot Meyer, principala amantă a preşedintelui. Aceasta a ţinut un jurnal al relaţiei lor până în clipa în care a fost asasinată. Pe lângă povestirile despre momentele intime dintre ea şi John, Mary scria în jurnal şi despre experienţele legate de droguri pe care le-a trăit alături de preşedintele SUA. De asemenea, Marylin Monroe a fost pe lista de cuceriri ale lui Kennedy, relaţia dintre ei având mai mult caracterul unui divertisment ocazional. Actriţa i-a cântat lui Kennedy, la aniversarea de 45 de ani, celebra piesă „Happy Birthday, Mr...President”. La acea aniversare, Jacqueline a refuzat să participe.

Superficialitatea în amor, o reminiscenţă din copilărie

Lenoyne Billings („Lem”), cel mai vechi şi, totodată, cel mai bun prieten al lui Kennedy, spunea despre John că „nu folosea femeile decât pentru a-şi dovedi masculinitatea şi, câteodată, acest lucru îl deprima”. Tot Lem a diagnosticat superficialitatea amoroasă a preşedintelui Statelor Unite, ca urmare a anilor copilăriei şi a familiei în care a trăit, şi anume una rigidă, axată pe competiţie, performanţă şi câştig cu orice preţ: „I-ar fi plăcut să creadă în dragoste şi în fidelitate şi în toate lucrurile frumoase de genul acesta, dar ceea ce a văzut acasă nu-i crea o stare de spirit prea optimistă şi, în consecinţă, a continuat să facă doar sex”, a explicat Lem.

Kennedy cataloga femeile în gospodine şi în femei uşoare. Nu exista o clasă de mijloc, iar Jacqueline nu era făcută să se încadreze în această schemă.

Încă şi mai paradoxal în poziţia lui Jacqueline era faptul că se măritase cu un politician, dar ura politica, că-i împărtăşea visul orgolios de a ajunge la Casa Albă, dar nu era dispusă să urmeze calea convenţională, de bună soţie, care ducea înspre aceasta.

Căsătoria l-a ajutat să scape de eticheta de „playboy”

John Kennedy a cunoscut-o pe Jacqueline în cadrul unei întâlniri de serviciu, ea lucrând ca fotoreporter la ziarul Times-Herald din Washington. Debutul relaţiei dintre cei doi se consuma prin seri petrecute cu prieteni comuni jucând monopoly sau bridge, mers la film şi „giugiuleală în maşină, precum adolescenţii”. La scurt timp după ce au început relaţia, John a căpătat funcţia de senator al statului Massachusetts, care-l apropia simţitor de fotoliul de preşedinte. Căsătoria ar fi grăbit procesul, motiv pentru care, la sfârşitul lunii mai 1953, Jack şi Jackie purtau o discuţie transatlantică în care hotărau căsătoria.

Principalul scop al căsătoriei era, pentru John Kennedy, să scape de eticheta de playboy şi să apară în ochii opiniei publice ca un politician serios şi un tată de familie sau, cel puţin, un soţ aşezat. La începutul căsătoriei, Jacqueline mai era încă dispusă să-şi preia partea de rol din acea înscenare şi să apară în public ca un model al tinerei soţii casnice devotate, puţin naivă, dar capabilă să înveţe.

Căsnicia soţilor Kennedy era formată din disimulări repetate, care să ilustreze tabloul cuplului perfect, tradiţional. Jacqueline înscena încercări eşuate în bucătărie, în străduinţa sa de a deveni o bucătăreasă pricepută, precum şi întâlniri cu femei din clasa superioară pentru a juca bridge, golf şi alte jocuri de societate demne de o Primă Doamnă.

Cu toate acestea, Jacqueline a întruchipat rebeliunea. Cu excepţia primilor ani de căsnicie, ea nu a făcut nimic din ceea ce i s-a spus că trebuie să facă din poziţia de Prima Doamnă a Statelor Unite. Iar dacă părea că o făcea, era numai pentru a-şi apăra imaginea şi pentru că ştia că manifestarea publică a nemulţumirilor sale ar fi distrus şi cariera politică a lui Kennedy.

Jacqueline a purtat cinci sarcini în zece ani, dintre care două le-a pierdut, iar Patrick, unul dintre băieţi, a murit la câteva zile după naştere. Faptul că a avut doar doi copii, pe Caroline şi pe John Kennedy, i-a permis acesteia să ofere copiilor un minimum de timp şi căldură şi să-i crească altfel decât a fost crescut tatăl lor, care-şi compara viaţa din copilărie cu cea dintr-o instituţie, ba chiar cu aceea dintr-o celulă.

Ea pe moarte, el pe croazieră

Mariajul soţiilor Kennedy a avut un mare moment de cotitură, atunci când John a fost ţintuit la pat de afecţiunile pe care le avea la coloana vertebrală. Jacqueline i-a fost alături în toate clipele de suferinţă, l-a îngrijit şi l-a sprijinit moral. Treptat, John Kennedy şi-e recăpătat puterile şi capacitatea de a se deplasa, dar, din păcate, incidentul nu i-a schimbat atitudinea faţă de soţia lui.

Pe când preşedintele se afla pe un vas de croazieră pe Marea Mediterană, înconjurat de alţi politiceni şi de o mulţime de femei atrăgătoare, Jackie năştea un copil mort în Statele Unite, când nici ea nu a fost departe de acest deznodământ fatal. Când a aflat cele întâmplate, John doar a telefonat pentru a se asigura că soţia sa este în afara oricărui pericol, după care a decis să continue croaziera.

După acest incident, Jacqueline a căpătat mai multă independenţă şi a devenit mai indiferentă în relaţia cu John. Cum o eventuală despărţire l-ar fi ruinat politic pe John, Joe Kennedy, tatăl preşedintelui, i-a oferit lui Jackie un milion de dolari ca să rămână împreună cu fiul lui. În plus, acesta i-a promis Primei Doamne că va avea mână liberă în cumpărarea şi renovarea casei din Washington şi că urma să i se dăruiască o maşină nouă. Însă mai importantă decât oferta materială era promisiunea că, din acel moment, va avea spaţiul şi timpul necesar unei vieţi personale în afara politicii şi a familiei Kennedy.

De asemenea, Jackie Kennedy şi-a pus puternic amprenta asupra Casei Albe. „Din momentul în care am ştiut că Jack vrea să devină preşedinte, mi-am dat seama că unul dintre cele mai importante proiecte ale mele va fi Casa Albă”, a declarat Jacqueline Kennedy, care s-a ocupat de restaurarea clădirii în elegantul stil franţuzesc. După terminarea lucrărilor, Casa Albă a fost numită „un Versailles american”.

Asasinarea lui J.F. Kennedy a zguduit lumea

Întreaga viaţă a lui Kennedy a constat într-o serie de provocări: întotdeauna a existat o nouă campanie electorală, un adeversal vizibil, un învingător şi un învins. Obiectivul a fost întotdeauna Casa Albă. Ca preşedinte, el dorea să realizeze ceva care pentru el avea o importanţă mai mare chiar decât viaţa: recunoaşterea rolului său în istorie.

După atentatul de la 22 noiembrie 1963, „amintirea frumosului şi simpaticului tânăr care a murit la Dallas, groaza pe care a trezit-o brutalitatea crimei, şocul pierderii neaşteptate şi a milei faţă de văduvă şi de copiii acesteia au determinat, în Statele Unite, ruşinea, greaţa şi deruta ca simptome ale unui sentiment de vină colectivă”, spune Alan Posener.