Demascarea la români

Puţine sunt cărţile, broşurile şi articolele dedicate, după 1989, comunismului românesc, care să fi fost ocolite de un clişeu înfăţişat ca teză deprinsă din cercetare: Comunismul a fost adus în gubernia numită România de Armata Roşie.

Bravul popor român n-a acceptat în nicio clipă comunismul. El, bravul popor român, a protestat, a bombănit, a mârâit, aşteptând să cadă din cer, paraşutaţi, americanii aducători de libertate şi de gumă de mestecat, dar totul a fost zadarnic, deoarece Marile puteri occidentale ne-au vândut Rusiei lui Stalin.

Fireşte, gâlgâind de mândrie patriotică, această alintare nu explică în niciun fel cum se face că acest Brav popor a stat 50 de ani sub comunism şi ar mai fi stat, dacă nu venea prăbuşirea comunismului în tot Estul. În realitate, comunismul a fost construit de români. Dar nu numai atât.

Crimele, excesele şi aberaţiile comunismului n-ar fi avut proporţiile însemnate descoperite azi dacă regimul comunist n-ar fi întâlnit năravuri româneşti. Unul dintre acestea: plăcerea delaţiunii.

Dintr-un anume punct de vedere, „Scînteia“ seamănă cu o sală de şedinţă uriaşă, mărită până la proporţiile întregii ţări, în care se fac demascări pe scară rulantă. Dând curs chemărilor lansate de ziar, dar şi chemărilor din propriile suflete, cetăţenii trimit ziarului pâri cu indiscutabile note de demascare.

„Suplimentul de duminică“, din 5 iulie 1948, găzduieşte la rubrica intitulată „Cuvîntul cititorilor“, scrisoarea unui anume L. Ştefan din Brăila, despre spectacolele susţinute în localitate de Uniunea Sindicatelor de Actori, Scriitori şi Ziarişti (USASZ).  Nemulţumirea cititorului faţă de conţinutul reacţionar al spectacolului (au fost două reprezentanţii cu acelaşi spectacol) transformă în demascare scrisoarea tipărită de „Scînteia“. L. Ştefan denunţă, înainte de toate, conţinutul decadent al textelor: „Marea majoritate a textelor prezentate au fost scoase din reviste şi piesele îndelung jucate. Cu excepţia cîtorva poeme ale lui Marcel Breslaşu, recitările şi cîntecele celelalte erau îmbibate de conţinut specific decadent, unele chiar pornografice“.

Exemplificările se dovedesc semnificative pentru combativitatea de clasă a autorului:

„Leniţa Boldur a cîntat un tango (sau slow) siropos, ieftin. Al. Giovanni a avut o prezentare pur şi simplu scabroasă: a cîntat ceva dintr-o revistă veche, însoţindu-şi cuvintele cu gesturi cari nu pot provoca decît repulsie. («Eu sînt frumos şi vampos» etc., etc., însoţit de gesturile «adecuate») «Tragedia» actorului a cîntat-o Geo Barton în «Rîzi paiaţă».

O scenetă, «Fata de departe» a fost jucată de Leny Caler şi Ronea. Să recunoaştem că prezentarea unei scenete apărute acum cîţiva ani într-o editură a tineretului, pentru începătorii în teatru, este prea puţin şi spectatorii au avut dreptate să se arate nemulţumiţi.

Ca de altfel şi apariţia lui Florica Demion, care şi-a început rolul de beţivă, strigînd printre sughiţuri: «Trăiască C. G. M.» (?!!). Boris Gavliţki şi Radu Zaharescu au avut un «duo» nu mai puţin răsuflat. Ba au căutat să parafrazeze cîteva texte de cîntece mahalageşti cu cuvinte «progresiste». (Ce frumoasă este viaţa, cînd te trezeşti pe şantiere etc.)“.

Severă, concluzia ţine de stilul demascărilor din „Scînteia“: „Acesta a fost conţinutul ideologic al spectacolului care nu numai că n-ar fi trebuit să se dea sub patronajul U.S.A.S.Z.-ului, dar s-ar fi cuvenit să fie pur şi simplu interzis“.

Spectacolul i-a stîrnit corespondentului o indignare legitimă dacă ne gândim la poziţia de clasă de pe care l-a urmărit. Ce-au făcut actorii după spectacol l-au scos însă din minţi, dată fiind vigilenţa sa în materie de morală proletară: „Şi acum cîteva cuvinte despre comportarea actorilor, după spectacol, la restaurantul din grădina publică.

În dorinţa de a uimi pe provinciali, s-a dezlănţuit pe terasa restaurantului o adevărată întrecere în «swing»-uri, care mai de care mai sălbatece. Era în fond o continuare a spectacolului de pe scenă. În acelaşi timp unul din actori dansa «solo», «turceşte», se urca pe scaune şi arunca cu paharele“.

Redacţia însă stă la pîndă pentru a descoperi şi demasca, sub semnul indignării revoluţionare, manifestările duşmănoase. Numărul din 9 iulie 1948 tipăreşte la rubrica Note şi comentarii textul intitulat, „Ce se strecoară «printre rînduri»...“: „Într-un număr recent al revistei «Realitatea Ilustrată» a apărut la rubrica de jocuri enigmistice o «Scrisoare» în textul căreia cititorul trebuie să identifice «60 de opere literare, ascunse printre rînduri».

Dezlegarea acestui joc reprezintă o bibliografie aproape complectă a «notorietăţilor» literaturii legionare şi decadente în frutne cu Mircea Eliade, Damian Stănoiu, Brănescu Voineşti, Vasile Militaru, Zaharia Bârsan, Octav Dessila, M. Drumeş.

De ochii lumii, sau poate ca să se potrivească jocul, sînt puse şi cîteva nume de scriitori democraţi şi progresişti.
Un exemplu tipic al propagandei reacţionare strecurată «printre rînduri».

Înşelînd vigilenţa redacţiei, un agent al reacţiunii a uzat de paginile revistei «Realitatea Ilustrată» pentru a proclama obligatorii, pentru cultura generală a cititorilor, cunoaşterea «operelor» unor înveteraţi apologeţi ai fascismului şi obscurantismului.

A controlat cineva din redacţie dezlegarea acestui jos înainte de a fi publicat? Cum a putut trece neobservată o astfel de manifestare făţiş duşmănoasă?“