Dezbatere la Adevărul Live: cine are nevoie de Muzeul Comunismului în România?
0
La 25 de ani de la Revoluţie, cui mai foloseşte un muzeu al comunismului? Radu Preda, preşedinte executiv al IICCMER, şi Cosmin Budeancă, director general al IICCMER, au vorbit, la Adevărul Live, de la ora 11.00, despre dreptul la memorie. Cum transmitem moştenirea regimului de tristă amintire, în prima campanie Adevărul şi IICCMER despre „Muzeul Comunismului din România“.
Există, în România, cel puţin cinci muzee care prezintă aspecte ale perioadei comuniste. La Sighietul Marmaţiei, la Piteşti, la Râmnicu Sărat, Jilava sau Târgovişte, se fac expoziţii, conferinţe şi tot soiul de proiecte educative. Nevoia unui muzeu al comunismului pare subînţeleasă. Dar ce înseamnă, de fapt, un muzeu al comunismului? Ce-ar trebui să arate? Represiunea? Reeducarea prin tortură? Teribila soartă a elitelor politice ori păbuşirea inevitabilă a unei ideologii falimentare? Se poate un muzeu cu de toate?
De ce încă se vorbeşte, la 25 de ani de la Revoluţie, despre reprezentarea corectă a comunismului în România? Care este istoria cea bună? Şi de ce este încă de o actualitate prea controversată?
Radu Preda, preşedintele executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, şi Cosmin Budeancă, director general al IICCMER, vorbesc, la Adevărul Live, de la ora 11.00, despre ce mai înseamnă astăzi Muzeul Comunismului. Atenţie!, acesta este doar primul episod al unei campanii ambiţioase despre viitorul nostru, căci asta poate fi un muzeu al comunismului - un ceas deşteptător al memoriei noastre. Unul care nu are nevoie de baterii.
Ar trebui să fie construit un nou muzeu al comunismului? Vă încurajăm opiniile în secţiunea de comentarii!
TEASER Cine are nevoie de Muzeul Comunismului?
Principalele declaraţii:
Radu Preda, preşedinte executiv IICCMER
„Argumentul pe care îl dau eu tot timpul este nu este de natură arheologică. Dacă vreţi, de destin al acestor oameni tineri. „Vă place în ce ţară trăiţi ?“ Şi automat vin şi răspunsurile „da şi nu“, de regulă „nu“. Sigur, există şi oameni împliniţi complet în mizeria în care trăim astăzi. Să nu ne aşteptăm că suntem unanim în a denunţa neregulile. Dar, în ansamblu, un om tânăr, dacă are o luciditate şi un civism chiar şi nearticulat până la capăt, constată că sunt o seamă de lucruri care nu-I convin. Fie în viaţa lui direct, la şcoală sau în alte medii, fie chiar în viaţa părinţilor – poate tata şi mama sunt în şomaj, vede cum bunicii se luptă cu greutăţile de zi cu zi, cu plata medicamentelor. Vede că ceva nu e în regulă. Şi atunci, de la ceea ce nu e în regulă, se poate pleca spre originea acelei nereguli.
Ştim mai multe astăzi decât ce ştiam acum 25 de ani. Însă ceea ce ne lipseşte astăzi sunt două lucruri, pe care eu le consider fundamentale: o strategie memorială comună care să adune toate aceste fire într-un ghem, într-o poveste coerentă, şi o pedagogie. O dată o politică memorială coerentă şi o pedagogie aferentă. Un muzeu al comunismului, aşa cum mi-l imaginez eu, este, practic vitrina pedagogică a cercetătorilor care sunt în spate.
Însă, în cazul acesta nu e o formă de a da vina pe cineva, ci de a explica că tranziţia în care noi încă ne mai aflăm, chiar dacă durează, iată, un sfert de secol, are un punct de la care a plecat. Trebuie să ne lămurim faţă de ce trecut vrem să ne despărţim. Şi atunci, dacă vrei să ştii încotro vrei să ajungi, trebuie să ştii de unde pleci. Or, punctul de plecare în această tranziţie, este regimul totalitar, care n-are cum să fie nerelevant sau ignorat din moment ce tu ai o perspectivă. De aceea, trecutul este o parte esenţială a bagajului celui care vrea să ajungă undeva, departe, în viitor.
Când ai o astfel de istorie, înţelegi mai bine ce înseamnă libertatea, autodeterminarea, ce înseamnă un raport general cetăţenesc cu statul care e în slujba ta şi nu invers. Multe valori pe care noi astăzi le vedem deficitar aplicate ar putea fi învăţate mai bine, metabolizate mai bine dacă am pune accentul pe această lipsă a democraţiei prin contrast.
Noi avem o anumită cantitate de documente, de filme, din perioada comunistă. Vedeţi, noul val din cinema se hrăneşte tocmai din prelucrarea, mai mult sau mai puţin inteligentă sau inspirată, a trecutului. Fac o parenteză: foarte importantă e ca din comunism să nu extragem doar mucegaiul. Să ne gândim că în orice regim, în orice parte a Globului, înfloresc florile.
Ştim mai multe astăzi decât ce ştiam acum 25 de ani. Însă ceea ce ne lipseşte astăzi sunt două lucruri, pe care eu le consider fundamentale: o strategie memorială comună care să adune toate aceste fire într-un ghem, într-o poveste coerentă, şi o pedagogie. O dată o politică memorială coerentă şi o pedagogie aferentă. Un muzeu al comunismului, aşa cum mi-l imaginez eu, este, practic vitrina pedagogică a cercetătorilor care sunt în spate.
Un astfel de muzeu al comunismului ar trebui să marcheze sfârşitul instrumentalizării politice a memoriei dictatoriale. Ar trebui să însemne o despărţire radicală de amatorismul şi improvizaţiile politice care, până acum, tocmai au întârziat înfiinţarea muzeului.
În Muzeul Naţional de Istorie al României nu există o sală dedicată a comunismului. Or, asta spune enorm de multe. Noi nu am ajuns la un consens minimal în ceea ce priveşte povestirea propriei noastre istorii în această perioadă. Sigur, poate nu este în menirea lui să prezinte - în două trei panouri e insuficient. De aceea, un muzeu al comununismului îşi merită cu prisosinţă existenţa.
Cosmin Budeancă, director general IICCMER
Săptămâna trecută, la Şcoala de Vară de la Sâmbăta de Sus, o elevă din Giurgiu a venit şi mi-a spus că ea a vrut să vină să afle mai multe pentru că în familie are mereu această dispută cu părinţii ei. Părinţii ei sunt nostalgici comunişti, iar ea ştie că nu a fost bine. Voia să afle mai multe argumente pentru a putea să susţină punctul de vedere despre ce nu e bine.
E vorba aici şi de un cult al muncii. Se spune mereu că, în comunism, oamenii, acolo unde munceau, de acolo furau şi de acolo trăiau. Această mentalitate s-a perpetuat şi, după ’89, au continuat „să muncească“ în această paradigmă. Nu mai sunt motivaţi să muncească, gândindu-se că ei muncesc penru altcineva, că muncesc pentru stat.
Tinerii din ziua de azi au modele oameni care au trăit o parte constistentă din viaţa lor înainte de comunism şi care, într-un fel sau altul, i-au influenţat. Şefii lor, în multe privinţe, sunt formaţi în mentalitatea de atunci. Sigur, în companiile private, în mediul corporatist pe care-l menţionaţi unde s-a adus mult know how din Occident. Însă în institutţiile statului sunt mari probleme şi oamenii vin cu dorinţa de a schimba ceva însă se lovesc de date învechite care, de multe ori, le sugrumă acest entuziasm şi această motivaţie de a face lucrurile să se mişte într-o anumită direcţie. ’89 nu a fost aşa, ca un comutator care a aprins lumina. Nu, lucrurile continuă. Chiar acum, la 25 de ani, lucrurile sunt foarte puternice.
Se încarcă comentariile...
