Bãtalia de la Imphal & Kohima- Stalingradul de la Rãsãrit

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În 1944, rãzboiul pãrea încã fãrã deznodãmânt. Dacã în Europa sfera de influenţã a Germaniei se restrângea sub presiunea blindatelor sovietice şi ale atacurilor furibund-repetate ale Aliaţilor, în Asia tabloul nu indica o direcţie clarã.

Statele Unite îşi reveniserã dupã lovitura primitã la Pearl Harbour în decembrie 1941, dar blitzkriegul japonez îşi continua dinamica. Specificul teatrului de luptã din Pacific era diferit de masa continentalã, astfel încât rãspândirea trupelor nipone în mai multe sectoare putea masca înclinarea balanţei împotriva ţării lor. Într-o astfel de conjucturã, armatele japoneze au pãtruns în Burma/Myanmar, plãnuind ca de aici sã lanseze ofensiva împotriva britanicilor din India. Reuşita acţiunii ar fi trebuit sã şubrezeascã Imperiul Britanic, sã îi elibereze pe indieni de sub dominaţia europeanã şi, deasupra tuturor, sã consolideze acea sferã de co-prosperitate asiaticã mult trâmbiţatã de elita aflatã la conducere la Tokyo.

Înainte de a descrie desfãşurarea operaţiunilor nu ar strica sã creionãm parametrii istorico-geografici ai poveştii noastre.

Burma-lume în sine şi punte între civilizaţii

Statul contemporan numit Burma sau Mynamar se găseşte în sud-estul Asiei şi posedă o suprafaţă de 676.578 kilometri pătraţi, dintre care 653.508 sunt de uscat şi 23.070 km apă, cu o lungime totală a graniţelor de circa 8.000 de kilometri. Cinci sunt vecinii săi: Bangladesh, India, China, Laos şi Thailanda. Populaţia de mai bine de 56.300.000 locuitori se compune din majoritarii burmezi (68%) cărora li se adaugă diferite minorităţi: shan, karen, rohingya, indieni, chinezi, mon şi alţii. Nici resursele naturale nu sunt mai puţin variate, astfel că încă de la începutul secolului XX Burma se situa pe primele locuri în lume la exportul de lemn de tec, petrol şi wolfram/tungsten

De-a lungul secolelor, Burma, punct de tranziţie între culturi, a orbitat în sfera de atracţie a hinduismului, iar din punct de vedere politic regatele burmeze şi cele hinduse au interacţionat în varii tonalităţi, paşnic ori conflictual. Odată cu profilarea prezenţei britanicilor în zonă, între aceştia din urmă şi regatul budist au avut loc trei războaie memorabile pe parcursul secolului XIX în urmă cărora Burma a fost inclusă progresiv în Imperiu. Între 1886 şi 1937 ea a funcţionat ca provincie a Indiei coloniale.

Negustori britanici şi muncitori indieni s-au stabilit în Asia de Sud-Est, într-atât încât oraşul Rangoon ajunsese a fi cunoscut mai mult prin peisajul uman indian decât după cel al băştinaşilor. Drept urmare, creşterea naţionalismului birmanez şi furia dublă împotriva britanicilor şi sud-asiaticilor a determinat elitele din Londra să separe Burma de India prin Constituţia din 1935, intrată în vigoare doi ani mai târziu.

image

Mizele războiului

Preocupaţi de raidurile Luftwaffe asupra oraşelor engleze, oamenii de stat de la Londra nu au acordat decât un interes marginal teatrelor operative din Oceanul Indian. Cei mai mulţi dintre ei nu credeau că ambiţiile guvernului de la Tokyo condus de generalul Hideki Tojo (1884-1948) se vor extinde dincolo de câteva insule, mai ales că trupele nipone mai aveau de subjugat complet China. Reamenajarea priorităţilor avea să devină obligatorie pentru anglo-americani de abia din decembrie 1941, când raidurile surprinzătoare de la Pearl Harbour (7 decembrie), Rangoon (23 şi 25 decembrie), urmate de cucerirea Thailandei şi a Peninsulei Malaya jalonau gravitatea situaţiei. În pofida eforturilor de ultim moment făcute de apărarea britanică, oraşul Singapore a fost predat pe 15 februarie 1942. Calea spre Asia de Sud-Est era deschisă pentru Imperiul Soarelui răsare. În mai 1942, va cădea şi Burma. Văzându-se confruntaţi cu forţe superioare cărora nu le puteau face faţă la acea dată, englezii se vor replia în India, pentru a pregăti defensiva şi a aştepta zile mai bune.

Odată cu acel moment, graniţa de răsărit a Indiei, cunoscută astăzi drept Regiunea de Nord-Est (NER), avea să ducă greul încleştării. Semnificaţia sa a crescut în momentul în care anglo-americanii au creat aici un culoar pentru aprovizionarea naţionaliştilor chinezi (Kuomintang) conduşi de Cian-Kai Shek în rezistenţa contra Japoniei.

De cealaltă parte, nici marelui stat-major de la Tokyo nu avea să îi scape importanţa acestei jugulare logistice, motiv pentru care începuse să contureze o invazie către fruntariile Indiei încă din 1943. Îndrăzneala japonezilor se baza nu numai pe succesele năucitoare obţinute în anii anteriori, dar şi pe o presupusă solidaritate pan-asiatică ce începuse să se contureze încă dinainte de Primul Război Mondial.

Numeroşi intelectuali din zonă, printre care şi poetul Rabindranath Tagore vedeau în Japonia sinteza perfectă dintre Orient şi Occident/ tradiţie şi modernitate şi care ar fi putut elibera Răsăritul de dominaţia oamenilor albi.

Sfera de co-prosperitate plănuită de japonezi în marşul lor victorios se dorea, cel puţin la nivelul cuvintelor, o platformă de celebrare a identităţii asiatice. Ca dovadă a mărinimiei lor, japonezii au acordat independenţa statului Phillipine în 1943 după ce îi goniseră pe americani, în prealabil. Sigur, nu toată lumea credea în acea sferă de co-prosperitate, mai ales după masacre precum cel de la Nanjing din 1937, dar alăturarea unor organizaţii precum Armata Naţională Indiană (INA) a lui Subhas Chandra Bose dădea invaziei japoneze lustrul unui război drept. (Despre saga lui Bose voi vorbi într-un alt articol.)

image

Victime chineze ale masacrului din Nanjing (1937), lângă râul Yangtze. În picioare, un soldat imperial japonez FOTO Wikimedia/ Moriyasu Murase

Actorii implicaţi

În primăvara lui 1944, protagoniştii confruntării erau: Armata a 14-a Imperială a generalului Mutaguchi Renya şi Armata a 15-a britanică a generalului Bill Slim.

Generalul-locotenent Mutaguchi Renya (1888-1966) luase parte la campaniile din Singapore şi Malaya. Era cunoscut drept un ofiţer extrem de ambiţios, mai degraba preocupat de propria glorie decât de siguranţa soldaţilor săi. Avea reputaţia unui om încăpăţânat, mare amator de femei şi petreceri. Fără a fi iubit de superiori ori subordonaţi, se bucura de respectul colegilor graţie îndrăznelii sale.

William (Bill) Slim (1891-1970) era din multe puncte de vedere opusul primului. Metodic şi preocupat de chestiunile logistice, Slim apărea apropiat de soldaţi. La momentul venirii sale la avanpostul din India, contingentul trebuia reconstruit de la zero, atât din punct de vedere al materialelor necesare, al moralului oamenilor şi al antrenamentului pentru condiţiile de junglă. Sarcina de care Slim se va achita admirabil.

Desfăşurarea trupelor. Manevre şi contra-manevre

Niciuna dintre părţi nu era mulţumită de graniţa ce rezultase în urma confruntărilor din 1942. Anul următor, soldaţii generalului american Orde Wingate (cunoscuţi drept Chindits) au trecut râul Chindwin, ce despărţea India de Burma, demonstrând astfel că vigilenţa japonezilor nu era perfectă sau graniţele impenetrabile. Nici aceştia din urma nu stăteau pe loc. Încă din februarie 1944 se luase decizia unei manevre în provincia Assam din nord-estul indian pentru a tăia calea de aprovizionare a naţionaliştilor chinezi. Planul C, după cum îl numise Mutaguchi, prevedea ocuparea a trei puncte de interes: Imphal, Kohima şi Dimapur- ultimul conţinând numeroase provizii de pe urma cărora soldaţii niponi se puteau îndestula. Slim bănuia că Mutaguchi şi superiorii săi din cadrul Armatei de Sud (cu cartierul general la Seul) aveau în vedere cele trei localităţi, dar nu ştia care dintre ele va fi atacată prima. Englezii mizau pe Dimapur. În schimb, efectivele Armatei a XV-a au trecut pe 15 martie 1944 râul Chindwin îndreptându-se pe drumul de la Imphal pentru a putea încercui Kohima. Zona Kohima a fost ajunsă pe 5-6 aprilie şi prinsă într-un cleşte. Timp de mai multe săptămâni (până pe 20 aprilie), Regimentul West Kent ce număra 3.500 de oameni (alte surse dau 2.500) dintre care 1.000 non-combatanţi a exemplificat una dintre cele mai eroice rezistenţe întâlnite vreodată, mai ales că duşmanul poseda 65.000 de soldaţi!

image

Sursa: Robert Lyman, Bill Slim. Leadership, Strategy, Conflict, Osprey Publishing, West Way/Oxford, 2011, p.29

            - vezi şi harta interactivă furnizată de cei de la BBC

În cele din urmă restul trupelor Armatei a XIV-a i-au întâlnit pe niponi la finele lui aprilie reuşind să despresureze zona şi să îi gonească până la început de iunie. Sato, comandantul Regimentului 31 responsabil de ofensiva de la Imphal şi Kohima, a decis retragerea împotrivindu-se ordinelor date de Mutaguchi. Pierderile erau uriaşe, numeroşi istorici considerând episodul drept cea mai cumplită înfrângere a trupelor japoneze vreodată! Din 65.000 de oameni care trecuseră râul Chindwin în februarie-martie 1944, 30.000 pieriseră în luptă, 23.000 din cauza bolilor, ceea ce echivala cu 81% din numărul total. Doar 600 dintre aceştia s-au predat.

Victoria de la Kohima a constituit premisa campaniilor din toamna lui 1944 şi primăvara anului următor prin care britanicii vor recuceri Burma şi, odată cu ea, oraşul Rangoon pe 2 mai 1945.

Pentru o reprezentare grafică a eroismului şi memoriei evenimentului avem documentarul de mai jos: [1]

De asemenea, recomand un reportaj mai amplu realizat de Al Jazeera care descrie biografia unui cetăţean nigerian ce a luptat la Kohima în cadrul forţelor britanice:

Lecţii învăţate

Saga bătăliei de la Imphal & Kohima poate fi citită ca un manual de învăţăminte atât în mod restrâns, pentru relevanţa celui de-Al Doilea Război Mondial, cât şi mai amplu, pentru ceea ce înseamnă acţiunea umană colectivă.

- În primul rând, în nici unproces uman rezultatul nu poate fi determinat dinainte cu probabilitate de 100%. Chiar şi atunci când lucrurile par a merge într-o direcţie clară, factorul X- necunoscuta- nu poate fi scos din calcule. Vorbim aici despre supraîncrederea în sine a britanicilor, care nu şi-au revizuit şi fortificat apărarea redutelor de la Singapore sau din Burma. Deşi stăpâneau o ţară cu junglă şi păduri nu au avut grijă să îşi antreneze soldaţii în astfel de condiţii de teren.

Dar vorbim şi despre supraîncrederea de sine a japonezilor care şi-au închipuit că omul alb, în speţă anglo-americanii, vor rămâne vlăguiţi la nesfârşit şi vor cădea la pace după primele eşecuri.

- În al doilea rând, orice organizaţie (fie ea o firmă sau o armată) îşi atinge scopul în măsura în care forţele centripete/ de coeziune sunt superioare celor centrifuge. După 1943-1944 cooperarea trupelor britanice şi a ofiţerilor responsabili a fost mai mare decât pe cealaltă parte, unde Mutaguchi nu se înţelegea cu subalternii săi. Ordinul său dat lui Sato de a nu se crampona de Kohima, ci de a merge spre Dimapur, nu a fost respectat de către al doilea, aşa după cum am văzut mai sus. De asemenea, nici Mutaguchi nu i-a trimis proviziile necesare pentru a putea exploata blitzkriegul din estul Indiei.

- În al treilea rând, care se învecinează cu punctul 2, nicio întreprindere militară de amploare nu poate să nu ţină cont de buna cooperare între infanterie, aviaţie, marină şi contrainformaţii. Spre ultima parte a războiului britanicii dominau cerul prin comparaţie cu japonezii, ceea ce s-a şi văzut în primăvara lui 1944.


[1] Acesta însă se concentrează prea mult pe asediul de la Kohima şi prea puţin pe operaţiunea de ansamblu sau pe figurile comandanţilor. Un altul mai bun din punct de vedere al detaliilor prezentate la rece este acesta, narat de Ronald Reagan:

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite