Auschwitz 1945 - Trenul şi gara ca spaţii ale morţii

De ceva timp studiez istoria feroviară dintr-o multitudine de perspective: istorii ale liniilor, ale gărilor, ale feroviarilor, ale căii ferate văzută prin prisma literaturii etc. Totdeauna mă raportam la tren, la calea ferată ca la un vehicul, un mijloc al progresului societăţii, fascinat fiind de o vorbă de spirit a englezilor: „după locomotivă urmează civilizaţia”.

  Imaginea aceasta era completată de cea a locomotivelor cu abur care străbăteau neobosite lumea, legând naţiunile aşa cum făcea, odată, legendarul Orient-Express.

Sigur, trenul avea şi conotaţii mai sumbre, însemna şi jertfe umane atunci când se produceau accidente, fapt care l-a determinat pe poetul Lamartine să declare cumva ca o consolare ,,Domnilor, să conştientizăm, civilizaţia este  şi un câmp de luptă unde mulţi mor pentru cucerirea şi progresul tuturor’’. Se murea relativ uşor. Cel mai adesea victimele erau muncitorii la construcţia căilor ferate, cei care învingeau natura pentru a face loc marşului neobosit al progresului. Uneori calea ferată, trenul, gara reprezentau locul unde sinucigaşii îşi puneau punct socotelilor cu viaţa. Iar gândul mă duce la creaţia lui Tolstoi, Anna Karenina, cel mai cunoscut personaj al literaturii universale care alege acest mod de a ieşi din scenă...   

Întâmplător în octombrie, anul trecut, am ajuns la Cracovia, ocazia fiind unul dintre seminariile  organizate de Consiliul Europei, Directoratul pentru Cetaţenie Activă şi Participare pentru profesori din ţările membre ale acestei organizaţii. Pentru mine, Polonia, aşa cum o percepeam eu, era ţara lui Ioan Paul al II-lea, a lui Lech Walesa şi a lui Henryk  Sienkiewicz, o ţară a panilor trufaşi, cum le spuneau cronicarii noştri, mândră şi tragică în acelaşi timp, cu o istorie zbuciumată. După câteva zile, acestui imaginar personal aveam să-i adaug altul, al percepţiilor de la faţa locului. Aveam să descopăr noi valenţe ale căilor ferate -  trenul, gara ca spaţiu al morţii, literar spus – trenul ca metaforă a morţii. Iar acest fapt mi l-a revelat vizita lagărului Auschwitz-Birkenau. Instantaneu mi-a atras atenţia faptul că intrarea în acest infern se făcea cu trenul. Istoriile aflate la faţa locului, obiectele tangibile prezente acolo, mărturiile supravieţuitorilor sunt cumplite. Atunci am realizat că după locomotivă poate urma şi barbaria şi nu numai civilizaţia.

Calea ferată Auschwitz - Birkenau FOTO Dorin Stănescu

Vagoane de tren care transportau deţinuţii în lagărul Birkenau FOTO Dorin Stănescu 

M-a frapat o similitudine cu un mit al antichităţii: în mitologia greacă Caron, fiul nopţii şi al haosului, era barcagiul care transporta peste râul Stix (râul ce separa lumea viilor de lumea morţilor) sufletele pământenilor în lumea umbrelor. Sufletele erau transportate doar dacă fuseseră incinerate... În istoria noastră contemporană, paralelismul poate fi observat schimbând doar câteva elemente ale cadrului: barca înlocuită cu trenul, luntraşul Caron cu autorii  Holocaustului, infernul mitologic cu cel pământean numit Auschwitz, Birkenau, Sobibor, Treblinka. Doar un element, esenţial în opinia noastră, se schimbă în această paradigmă. Cei transportaţi erau vii. Erau bărbaţi, femei, copii cu speranţe şi cu vise. Călăii lor le-au găsit doar vina că erau evrei...

Te întrebi cum a fost posibil ca gara, din noua catedrală a secolului al XIX-lea, cum a fost denumită în perioada sa de maximă glorie, să se  transforme într-o antecameră a morţii pentru milioane de oameni, iar peroanele în locuri de judecată ad-hoc de unde se expediau victimele direct în camera de gazare ori în lagărele în care mulţi şi-au aflat cumplitul sfârşit? 

Poate răspunsul să fie oare conţinut de celebrul paradox al lui Sartre: L’enfer, c’est les autres? (Iadul e celălalt -n.r.)

Muzeul Auschwitz - Expoziţia Ungariei - un vagon de tren şi o cale ferată reprezentate metaforic FOTO Dorin Stănescu

Aşadar, gara şi trenul au devenit spaţii ale sălbăticiei societăţii umane, mijloace de tranzit spre locul judecăţii finale a milioane de inocenţi, judecată decisă de barbaria regimului fascist.        

O mărturie a unei supravieţuitoare a cumplitei experienţe a lagărelor naziste despre călătoria cu trenul de la Drancy spre Auschwitz a spus tot ce se putea spune despre tren ca spaţiu al morţii, al depersonalizării şi umilirii fiinţei umane. Condiţiile de transport au fost inimaginabile, înghesuială, căldură sufocantă, lipsa apei, a hranei, mirosuri grele. La eliberare, ne-a povestit ea, a făcut un gest care spune totul: a refuzat să se întoarcă în ţară cu trenul, preferând să ajungă în Franţa cu un avion.

Astăzi, din fericire, trenurile au rolurile lor fireşti, acelea de a duce oamenii spre speranţele lor, iar gările sunt spaţii tranzitate de miliarde de oameni care-şi duc destinele într-un curent al normalităţii unei societăţi civilizate. Dar, cu siguranţă, lecţia Holocaustului nu trebuie uitată...