Arhive

Am aflat, la mijlocul săptămânii trecute, despre un comunicat al RFE şi al Open Society Archives din Budapesta, comunicat ce anunţă încheierea digitalizării şi catalogării unei mari părţi a arhivelor istorice ale complexului radiofonic ce a fiinţat la München între 1950 şi 1995, Radio Europa Liberă - Radio Libertatea.

Asta graţie mereu informatei, întotdeauna conectatei la actualitate şi nedezminţit interesantei rubrici Cultură şi politică realizată săptămânal de jurnalistul şi istoricul Victor Eskenasy Moroşan pentru Departamentul pentru Republica Moldova al postului de radio Europa liberă (rubrică ce poate fi ascultată şi în România datorită internetului),

Arhivele, mai exact vreo 70.000 de piese- devin de acum încolo accesibile marelui public datorită aceluiaşi internet.

Fac precizarea că nu, nu e vorba despre arhiva de emisiuni, aceasta aflându-se la Institutul Hoover de la Standford University, o arhivă a cărei soartă era în bună măsură şi sigură, şi clară, în pofida feluritelor declaraţii, mărturii sau speculaţii ale unor foşti angajaţi referitoare la consecinţele nu tocmai fericite ale mutării, poate nu chiar foarte inspirate şi destul de intempestive, a postului din capitala Bavariei la Praga.

E vorba despre arhiva de documente scrise, îndeosebi despre acele documente datorate Institutului de Cercetare al complexului Europa liberă-Libertatea. Documente care reprezintă, fără doar şi poate, o parte cât se poate de preţioasă a istoriei Războiului Rece dus în cel mai profesionist chip cu putinţă în plan radiofonic. Acestora li se adaugă mărturiile sau interviurile cu diverse persoane care, într-un chip sau altul, au izbutit să ajungă dincolo de Cortina de fier.

 E vorba despre o arhivă despre care nu se ştia mai nimic cert şi despre care se spunea chiar că ar fi fost în totalitate pierdută. Comunicatul la care făceam referire mai sus risipeşte, deşi o face cu o întârziere considerabilă, aceste zvonuri. Şi chiar dacă nu tot a fost salvat, oricum putem avea suficiente motive de satisfacţie şi nutri speranţa că ceea ce se găseşte de acum încolo la îndemâna oricărei persoane interesate va deveni obiectul unor evaluări profesioniste, critice şi se va metamorfoza şi concretiza în cărţi ori cercetări doctorale.

Cercetări aşteptate şi necesare. Semnalez că tot Victor Eskenasy a început deja în Suplimentul de cultură un serial despre ceea ce se găseşte în respectiva arhivă cu privire la felurite aspecte ale vieţii muzicale româneşti din anii 50 ai secolului. Primul episod, apărut în cel mai recent număr al prestigioasei publicaţii ieşene, se referă la “cazul” Enescu, la acuzaţiile de “procomunism” ce i-au fost aduse acestuia şi la “exilul supravegheat”, iar ceea ce cercetătorul menţionat a descoperit în arhiva REL completează lacunara carte pe această temă semnată de Ladislau Csendes, lucrare apărută cu ceva vreme în urmă la editura Casa Radio.

 Institutul ataşat Radioului a elaborat periodic rapoarte de cercetare nedestinate difuzării pe unde scurte, dar care erau utilizate cu folos de redactori în procesul elaborării programelor. Rapoartele, întocmite în limba engleză, erau publicate într-un periodic pus la dispoziţia publicului occidental, mai exact specialiştilor guvernamentali, cercetătorilor, diplomaţilor, ziariştilor, adică tuturor celor interesaţi de ceea ce se întâmpla dincolo de Cortina de fier.

Analizele din rapoarte răspundeau provocărilor lansate de istoria reală, de prezentul fluid al unui comunism printre descriptorii căruia secretomania se afla la loc de cinste. Un prezent căruia analiştii postului încercau să îi intuiască, dacă nu chiar să îi descopere sensurile şi aspectele mai puţin vizibile, să îi stabilească semnificaţiile situate dincolo de ceea răzbătea din comunicatele oficiale ori din articolele de ziar. Servindu-se însă consecvent de comunicatele şi articolele cu pricina.

Pornind de la aceste izvoare, dar şi de la altele, cât se poate de variate (interviuri, mărturii venite dinspre felurite persoane ce izbuteau să ajungă în Occident şi cu care Europa liberă reuşea să intre în contact şi în dialog, scrisori semnate ori apocrife), angajaţii Institutului de cercetare se străduiau să pună ordine în informaţiile adesea contradictorii ori incomplete şi să stabilească determinările cauzale ale unor fapte, refăcând un puzzle, respectând o metodologie clară ce cuprindea un complex de reguli referitoare la modul în care trebuie procedat cu prezentul dar şi cu istoria.

Frecvent, întrebaţi despre sursele pe baza cărora îşi fundamentau conţinutul emisiunilor, foştii redactori ai Departamentului românesc al Europei libere răspundeau, mai în glumă, mai în serios, că lectura atentă, printre rânduri, a Scânteii era una de căpătâi. Cam la fel procedau şi analiştii secţiei române a respectivului Institut de cercetare. Citeau nu doar Scânteia, ci întreaga presă care apărea la Bucureşti şi în ţară (revistele din provincie conţinând adesea informaţii ori indicii ce “scăpau” mai uşor cerbiciei cenzorilor), indiferent dacă aceasta era cu conţinut politic ori cultural, analizau fiecare cuvânt fiindcă într-o presă intens cenzurată cum era cea din România orice cuvânt, în aparenţă neutru, putea reprezenta cheia desluşirii unui mister. Iar comunismul românesc a fost unul care a cultivat intens, programatic, misterul.

Redactorii de la Cercetare parcurgeau cu creionul în mână cuvântările lui Nicolae Ceauşescu, ale celorlaltor lideri comunişti, urmăreau impactul acestora în lumea liberă şi evaluau momentul în care acestea au fost rostite, dar şi rotaţia vorbitorilor şi frecvenţa apariţiei lor în public. Erau atenţi la componenţele prezidiilor diverselor congrese, conferinţe, adunări şi consfătuiri ori ale colectivelor de redacţie ale periodicelor. Toate acestea pentru că detaliile puteau oferi importante indicii privind politica de personal a regimului, despre promovări ori căderi în dizgraţii, despre reorientări, adesea majore, ale politicii româneşti. O făceau, străduindu-se să evite deopotrivă riscurile căderii în capcane ideologice ori în grile de lectură naive sau senzaţionaliste. Recreau imagini, aproximau continuum-uri, formulau ipoteze, pornind de la elemente izolate ori disparate.

Una dintre cele mai cunoscute membre ale compartimentului românesc al Institului de cercetare al Europei libere, mă gândesc la doamna Anely Ute Gabanyi, a publicat în 2003 la editura Polirom din Iaşi o carte intitulată Cultul lui Ceauşescu în care a adunat analizele pe care le-a întocmit pe această temă. Dincolo de unele scăpări, greşeli explicabile de informare sau de inerente erori de prognoză, analizele doamnei Gabanyi urmăresc cu acuitate etapele devastatorului şi grotescului cult al Conducătorului, documentând convingător unu dintre aspectele proeminente ale socialismului dinastic dâmboviţean. În urmă cu cel mult două luni, tot doamna Gabanyi a publicat la editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi cartea Ceauşescu şi scriitorii, extrem de interesantă şi utilă pentru desluşirea politicilor culturale din România între anii 1965 şi 1989. Cartea completează într-un fel far şi extinde câmpul de cercetare al volumului Ceauşescu – critic literar, tipărit în 2007 la editura Vremea, sub semnătura profesorului clujean Liviu Maliţa. Voi reveni foarte curând asupra acestei recente apariţii.

Pentru moment mă mulţumesc doar să notez că cele două cărţi, apărute la zece ani distanţă una de alta, sunt relevante, cred, pentru munca celor ce decenii la rând au lucrat la respectivul Institut de cercetare. Pentru valoarea şi impactul acestei munci. Faptul că acum analizele lor au devenit accesibile reprezintă un însemnat câştig şi o imensă oportunitate căci studiile pe teme politice interne coroborate cu aspecte ale celei externe purtând semnătura lui Michael Shafir sau Mihai D. Sturdza, cele pe teme  basarabene elaborate de George Ciorănescu sau  de Vladimir Socor, cele despre criminala sistematizare a satelor scrise de Dan Ionescu, analizele raporturilor dintre cultură şi politică datorate lui Carmen Pompey (Anca Croitoru), Crisulei Ştefănescu sau Ioanei Angelescu (Raluca Bogdan), pot clarifica multe despre ceea ce s-a întâmplat în România în anii 70-80 ai secolului trecut. Lor adăugându-li-se analize mai vechi, din şi despre anii 50-60, scrise de Ion Gheorghe, George Wassilko, Gheorghe Şt. Dumitrescu şi alţii, şi alţii.

Cu menţiunea absolut obligatorie şi de substanţă că oportunitatea consultării arhivei REL nu înlocuieşte, cu atât mai puţin exclude frecventarea arhivelor româneşti, acestea rămânând, orice s-ar spune, principala sursă de documentare asupra României dintre anii 1948 şi 1989.

În arhiva REL cele mai multe documente sunt, din câte înţelegem, de interpretare sau de istorie orală. Cele primare se află şi trebuie căutate şi examinate în ţară.