Povestea unui succes

La doar câteva luni de la lansarea pe piaţă a celei mai recente cărţi a profesorului Lucian Boia- Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine – editura Humanitas retipăreşte Occidentul- O interpretare istorică. O scriere apărută iniţial în limba franceză, în 2007, la editura Les Belles Lettres, iar mai apoi, la foarte puţin timp, în traducerea românească a lui Emanoil Marcu, şi la Bucureşti.

Preferabil e ca cititorul să parcurgă mai întâi Occidentul şi de abia apoi Sfârşitul Occidentului?, cele două cărţi aflându-se într-o relaţie de succesiune logică, dovedind o continuitate de preocupări. Şi asta în pofida faptului că într-o carte de convorbiri cu Eugen Stancu (cf. Istoriile mele, Editura Humanitas, Bucureşti) profesorul Boia admite că repetatele schimbări de parcurs de pe foaia devenirii sale profesionale, schimbări la început impuse, au ajuns cu timpul să îi fie pe plac. Oricum, în Sfârşitul Occidentului? găsim un capitol care într-un fel rezumă cartea la care se referă însemnările mele de azi. Asta nu fiindcă Lucian Boia ar crede că din istorie am învăţa cu adevărat ceva, istoria omenirii putând fi lesne asociată, în opinia domniei-sale, unei continuităţi a refuzului învăţării, ci pentru că respectivul concentrat este obligatoriu pentru înţelegerea demonstraţiei.

Occidentul-O interpretare istorică e mai puţin o carte interesată de istoria politică sau militară a unei părţi de Europă, ci una centrată pe urmărirea, decodificarea, analizarea, sublinierea dominantelor unor diacronii de civilizaţie ori culturale. Ale unor diacronii care sunt, la urma urmei, cele ale succesului. Ale unui succes nesperat şi care era greu de anticipat pe vremea când Occidentul însemna doar o lume frustrată, o lume cu ţărani şi cu războinici, care nici măcar nu putea să se gândească vreodată să concureze, cu atât mai puţin să depăşească Orientul, Bizanţul, China, Islamul.  Căci, fără doar şi poate, nu poate fi socotit decât succes un parcurs excepţional al unei părţi a Europei ce are meritul de a fi împins lumea de azi pe o cale net delimitată de ea („calea occidentalizării”), dar şi pe cea a modializării. “Lumea de astăzi – scrie Lucian Boia- cu bune şi cu rele, este produsul Occidentului, invenţia lui exclusivă, marca lui înregistrată”.

Nu înseamnă că atunci când admiţi realitatea expusă mai sus, o realitate ce reprezintă una dintre premisele cărţii, negi, desconsideri, te faci că nu observi alte contribuţii. Ba dimpotrivă. Le iei în seamă şi observi că “singularitatea Occidentului” s-a zămislit prin aceea că a ştiut să redescopere, să preia, să utilizeze cu folos lucruri descoperite de alţii ori în alte timpuri.

Bunăoară, Occidentul a preluat multe dintre descoperirile Chinei. Dintre realizările sale tehnologice cu care, din păcate, China nu a ştiut ce să facă. “Pentru chinezi, ca şi pentru greci şi romani, realizările tehnologice rămâneau performanţe de ordin intelectual, fără finalitate socială”. Chinezii au descoperit hârtia, au fabricat-o manual, fără să le vină vreodată ideea de a o produce mecanizat. Chinezii cunoşteau existenţa energiei hidraulice, dar au aplicat-o rar, ocazional. Chinezii au descoperit ceasul, orologiul, dar nu i-au dat importanţă socotind că măsurarea timpului nu trebuie să fie pentru toată lumea şi nici nu poate fi la îndemâna oricui. Occidentului îi revine meritul de a fi fabricat, prin secolul al XIII lea, primele orologii nu doar monumentale, ci şi performante şi fiabile. O primă capodoperă în domeniu a fost realizată în Anglia. Să ne mai mire oare că englezii repetă adesea “Time is money”? Defel. Deoarece, după cum bine observă profesorul Boia, “ într-un fel, Occidentul a devenit o societate reglată de ceas ”.

Occidentul este cel ce a redescoperit Antichitatea, Renaşterea nefiind, în definiţia surprinzătoare prin concizia ei, dată de profesorul Boia, decât soluţia găsită în vederea reactualizării timpurilor antice. “Limitele geografice ale Renaşterii se suprapun exact pe contururile spaţiului occidental, dovadă, dacă mai era nevoie, a individualităţii acestui spaţiu...”

Descoperirea cărţii a însemnat o revoluţie culturală. Dar ea s-a precizat a fi astfel tot în lumea occidentală. “Viaţa culturală atinge astfel un  grad înalt de intensitate şi de efervescenţă. Occidentul a căpătat aspectul unei uzine intelectuale inepuizabile, producând pe bandă rulantă idei, ficţiuni şi proiecte într-un climat de confruntare şi depăşire”. Chinezii  au inventat tiparul cu câteva secole înaintea Europei, dar l-au cam sacrificat pe altarul tradiţionalismului lor cultural. În lumea islamică, datorită considerentelor religioase, apariţia cărţii a fost întârziată căci părea o impietate să tratezi Coranul şi alte texte religioase cu mijloace mecanice. Ele trebuiau scrise, copiate de mână. Aşa încât în Iran prima carte apare în 1812, iar în Egipt în 1822.

Adică în secolul al XIX lea, acela al supremaţiei Occidentului. Al schimbării lui accelerate, schimbare care atrage lumea întreagă într-o nouă fază a istoriei. Progresul, democraţia, naţiunea sunt cuvintele ce definesc Occidentul veacului al XIX lea. Ele sunt “invenţii ideologice” ce vor cunoaşte o răspândire planetară. Dovada? Patria democraţiei nu va fi localizată în nici una dintre ţările Occidentului european, Occidentului tradiţional, ci în America.

Cum Occidentul este, în opinia lui Lucian Boia, “o civilizaţie ce nu a căutat niciodată stabilitatea, ci, din contră, autodepăşirea”, secolul al XX lea a fost acela al unor incertitudini. Din ecuaţia cărora nu pot fi scoase nici cele două conflagraţii mondiale, nici cele două rele ale sale- nazismul şi comunismul. Unificarea europeană a fost mai întâi o unificare a Occidentului, soluţie deopotrivă împotriva epuizării sale evidente la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi replică la “vioiciunea americană”.

Secolul al XXI lea a pus în faţa Occidentului alte provocări. A pus şi întrebarea dacă nu cumva acesta e în pragul finitudinii. De aici începe însă o altă carte. Care, cum profesorul Boia nu e nici viitorolog, nici Mafalda nu e, nu poate, nu putea avea decât un titlu cu semnul întrebării: Sfârşitul Occidentului?

Lucian Boia-Occidentul – O interpretare istorică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013