Poetul Răzvan Ţupa: „Poezia îţi permite să te faci de râs. Cred că e nevoie să învăţ să îmi asum faptul că e ok să nu fim foarte serioşi de la un capăt la altul”

Poetul Răzvan Ţupa: „Poezia îţi permite să te faci de râs. Cred că e nevoie să învăţ să îmi asum faptul că e ok să nu fim foarte serioşi de la un capăt la altul”

Poetul Răzvan Ţupa                                                                                              FOTO: Alberto Groşescu

Poetul Răzvan Ţupa  povesteşte despre cum  a ajuns să facă primul performance de poezie experimentală, ce înseamnă acest tip de „spectacol“ în care îmbină diverse tehnici şi cu ce scop se dezbracă, pe scenă, atunci când o face.

Ştiri pe aceeaşi temă

Răzvan Ţupa (42 de ani) scrie poezie şi face performance-uri care, deşi au loc în faţa unui public, sunt realizate ca metode de autocunoaştere, de autoexplorare. Poetul a fost remarcat încă de la volumul de debut, „fetiş” (2002), când a primit Premiul Naţional „Mihai Eminescu“. Astăzi este cunoscut şi pentru manifestările artistice în care a integrat poeziei diverse alte acte: poetul s-a dezbrăcat pentru a citi versuri scrise pe propria-i piele –un proces care a durat opt ore-, a citit în timp ce doi dansatori se mişcau pe versurile lui, a dansat el însuşi sau şi-a făcut publicul complice, manipulându-l în jocuri cu rezultate surprinzătoare. Într-un interviu acordat ziarului „Weekend Adevărul”, Ţupa a povestit ce anume l-a făcut să aleagă poezia în detrimentul prozei şi de ce atragerea publicului spre poezie nu reprezintă unul dintre scopurile sale.

„Weekend Adevărul“: La început scriai şi proză, iar apoi ai înţeles că poezia te provoacă mai mult.  Ce înseamnă, de fapt, că te provoacă mai mult poezia?

Răzvan Ţupa: Îmi pune probleme mai mari. Spuneam că la început încercam să scriu proză, era un moment când mă prindeau pe mine mai multe lucruri. Eu şi acum funcţionez pe baza lucrurilor care mă provoacă. Aşa a fost şi cu proza. Erau cărţi pe care le citeam în perioada aia care mă atrăgeau spre modul ăsta de construire de a discursului. Dar am fost foarte dezamăgit de ele atunci, nici nu am păstrat prozele, le-am aruncat. Se întâmpla prin anii '90- '94. Atunci când le-am scris, mi-aduc aminte că eram foarte foarte interesat de imagini şi de felul în care construieşti o scenă încât să fie totul tactil...Un lucru care la proză funcţionează mai rar.

 E mai dificil să scrii poezie pentru că discursul e mai condensat?

Poezia îţi permite să te faci de râs. Şi cred că e nevoie de chestiunea asta. Să-ţi asumi. Asta e o problemă a mea personală, să învăţ să-mi asum faptul că ne putem face de râs, din când în când, şi că e ok să nu fim foarte serioşi de la un capăt la altul. Cineva mi-a zis că, dacă vreau să scriu poezie, trebuie să nu mă iau în serios până la capăt, pentru că altfel o să înnebunesc. Era un poet foarte bun cel care mi-a zis asta. Mi-a plăcut.    

                                                                                                                                                        Răzvan Ţupa la FILIT 2017 (Foto: Cornelius Drăgan)

Când te-ai apucat să scrii poezie? Ce-ai făcut cu primele poezii?

Le-am aruncat. Primele poezii au fost scrise când am fost la teatru.

Aveam în cap nişte lucruri care mi se păreau noi şi mişto. Una era despre un electron care se învârtea cumva, iar alta era despre o ambiguitate care mi se părea mie condiţia unui personaj din Noul Testament. Aveam două chestii în cap cu care nu aveam ce face. 

N-aveam nici cum să spun cuiva, pentru că nu aveam genul ăsta de discuţii cu oamenii, oricât de ciudat eram atunci. Şi atunci le-am scris pe nişte bucăţele de hârtie. Ştiu că unul era scris pe o bucată  mică-mică de hârtie. Le-am aruncat până la urmă, nu-mi mai plăceau.

Când te-ai apucat de scris poezii în mod serios?

Serios de scris nu m-am apucat într-un moment anume, a fost aşa, pe parcurs. Eram foarte introvertit şi, la un moment dat, mi-a trimis o fată o scrisoare care era un poem întreg. Nu ştiam cine e. Mi l-a lăsat în cutia poştală. Era un poem foarte stupid, cu căprioara şi „aşa mă simt eu”...Şi eu mă gândeam: cineva poate să spună lucruri atât de stupide şi eu să înţeleg despre ce e vorba.

Răzvan Ţupa la „21 de Nocturne. poezie contemporană, muzică şi vin” (Foto: Alberto Groşescu)

Ţi-ai zis că poţi să faci şi tu asta?

Da, şi eu voiam să spun cuiva chestia asta, dar pe urmă m-am luat cu altele. Sunt multe secvenţe din astea, în care pot să recunosc momentul. Era şi chestia asta din copilărie. Când se citea poezie, nu trebuia să fac nimic, nu eram într-o situaţie în care să nu mă simt bine, iar poezia era nostimă, era pentru amuzament mai mult citită. Cred că, undeva, a rămas asta şi în hipotalamusul meu. 

Există o teorie că atunci când scrii chestii valabile, de obicei le scrii în momente de criză pentru că ăla e momentul în care te angajezi plenar în tot procesul ăsta.De asta, cele mai importante lucruri din istoria literaturii, din istoria artei, sunt create de oameni care fie sunt adolescenţi, fie sunt la mijlocul vieţii, fie sunt la sfârşitul vieţii. 

E şi o carte a lui Didier Anizeu, „Psihanaliza travaliului creator” şi spunea acolo că întâlnirea cu moartea te face, de fapt, să găseşti o soluţie. Nu ocoleşti, dar înţelegi că poţi să faci altceva până atunci. De asta, reuşeşti să accesezi o zonă de creativitate profundă şi de efervescenţă.

Legat de partea de performance, o vezi  ca pe o parte integrantă a actului creator sau a început mai mult ca o metodă de a atrage oamenii spre poezie?

Performance am făcut, când nu era la modă să fii poet debutant şi nu te publica nimeni. La început, nu-mi scriam poemele la calculator, ci la maşina de scris. Le puneam în forma unui volum ca să văd cum ar fi împreună. Şi făceam atât de mult asta, încât am început să le împart. Erau mici performance-uri în baruri.

Când ai ajuns să faci primul performance?

Prima dată când am făcut performance cu scenă, într-un context oficial, a fost la Bratislava, la un festival de poezie. Era o poetă din Ungaria, Katalin Ladik,  uluitoare: actriţă,  artistă de performance şi autoare exclusiv de poeme sonore. Până atunci, nu pricepusem ce e cu poemele sonore. 

Ea, în tinereţe, era foarte puternică şi foarte şocantă. Era un fel de Marina Abramovic în performance-ul de poezie: lega planurile cu muzica, făcea chestii cu pungi de plastic, cu dezbrăcat, tot felul de lucruri.

                                                                                                       (Foto: Elodie Chiper)

 La Bratislava, a apărut ca o bunicuţă. A venit pe scenă şi a început să scoată nişte sunete imposibile, din gât, care-ţi ridicau părul de pe cap. Totul căpăta un sens pe urmă, pentru că se năştea o poveste întreagă din sunetele pe care ea le emitea. Erau doar sunete guturale şi altele foarte ascuţite. A doua zi, mi-am zis că vreau şi eu să fac aşa ceva. A urmat primul performance pe care l-am făcut.

Cum a fost acesta, ni-l poţi descrie?

M-am dus la voluntarii care erau acolo să-mi dea nişte cretă. Şi, în timpul lecturii, citeam un poem, publicul alegea o literă, iar eu încercam să îl manipulez să aleagă litera pe care o voiam eu. După fiecare poem citit, desenam un pătrat pe jos, iar până la urmă am ajuns să desenez un şotron. La sfârşitul performance-ului, le-am cerut literele alese înapoi, iar fiecare literă am scris-o în câte o pătrăţică a şotronului. Literele erau cuvântul „poem“ în slovacă, iar asta era haios, le-a plăcut.

Eu le-am citit în română, au ales litere din cuvinte în limba română, iar cuvântul final a ieşit în slovacă.  Din momentul acela am tot dezvoltat spectacole de poezie.

Nu îmi pun problema de a atrage publicul. Mie îmi place să fac evenimente şi cu un singur om.  La început aveam, până să înceapă evenimentul, dureri de stomac, dacă vine lumea sau nu...Acum mi-e absolut indiferent.

În timpul unei lecturi (Foto: Dan Vatamaniuc)

Ai vreun performance preferat din ce ai făcut până acum?

Nu m-am gândit. Nu mă gândesc la cele mai bune, mă gândesc la performance-urile care mă schimbă cel mai mult. Am făcut la Muzeul Ţăranului un performance în care aveam textele scrise pe mine, citeam de pe mine şi îmi dădeam jos hainele pe măsură ce citeam câte un poem. Cu ăla am mers cel mai departe. A durat opt ore să îmi scriu textele pe mine, pentru că trebuia să le scriu lizibil şi era foarte greu să le scriu cu mâna stângă.

De ce nu ai luat pe cineva să te ajute?

Trebuia să fie scrisul meu, pentru că ştiam că scrisul acela o să-l înţeleg. E performance-ul cu care am ajuns cel mai departe pentru că nimeni nu se aştepta să fac chestiile alea. M-a făcut şi pe mine să înţeleg cum e să pregăteşti ceva un timp îndelungat, deşi e mult de lucrat înaintea performance-ului.

La Casa Dosoftei, la FILIT, spuneai că eşti o persoană timidă, dar în acelaşi timp te dezbraci în timpul performance-urilor, ai pozat şi nud. O persoană pe care o numim timidă, n-ar putea face aşa ceva. Ce înseamnă timiditatea care te caracterizează?

Lucrurile despre care ai vorbit, nu le-am făcut aşa, dintr-odată. Au fost construite. Eu ştiam fiecare moment al lecturii, de ce mă dezbrac aşa, cum să stau când mă debrac...

Ai avut şi ateliere de poezie cu liceeni, cu studenţi. Ce învaţă un poet din interacţiuni de genul acesta?

                                                                                    Recitând, la FILIT 2014 (Foto: Angela Baciu)

La unul dintre exerciţiile pe care îi pun să le facă pentru a se cunoaşte, le cer să scrie cel mai prost poem pe care şi-l pot imagina. Întotdeauna, înţelegi din acest exerciţiu ce vrea omul respectiv, ce urăşte, ce îi place, ce nu-i place. 

Pentru mine, după ce am debutat, a fost foarte interesant să îi descopăr pe tinerii care începeau să apară în Basarabia. Ei nu aveau multe dintre reţinerile pe care le aveam noi cu privire la limbaj, iar multe chestii care nouă ni se păreau patetice, la ei sunau foarte vânjos. Pentru că nu le păsa, nu aveau conştiinţa jenei pe care o aveam noi. Cred că lucrul acesta ne-a îmbogăţit pe noi. Ne-a arătat că eram limitaţi în mod nejustificat.

La un moment dat, la unul dintre ateliere, a venit cineva care mi-a adus un poem şi a fost singura dată când nu am înţeles de ce ar fi un poem prost. Şi i-am zis. „Ştii, eu am citit poeme cum e ăsta pe care l-ai scris tu aici, în reviste literare”. Şi mi-a zis, „A, nu, eu aşa scriu de obicei şi mi se pare că scriu prost”.  Venise, de fapt, ca să-şi rezolve o problemă pe care o avem majoritatea.  E un clip pe internet despre diferenţa dintre oamenii geniali şi oamenii obişnuiţi: au aceleaşi idei, doar că oamenii geniali fac ceva cu ele.

Cum ştii că persoana care a zis că scrie prost a fost sinceră?

Asta înveţi acolo. Să găseşti ceva de făcut cu textele acelea şi să nu disperi dacă nu îţi iese. Problema e că foarte mulţi oameni, pe care i-am văzut că scriu foarte bine, nu vor să mai scrie ulterior. Asta am văzut de foarte multe ori. Oameni cărora le e uşor să scrie când sunt adolescenţi, iar apoi nu mai au vreo provocare, nu mai au ce să obţină. Unii dintre cei mai talentaţi oameni, pe care i-am cunoscut, au renunţat.

Sunt foarte puţini oameni pe care i-am cunoscut şi sunt talentaţi de mici.  Claudiu Komartin e unul dintre ei. Era foarte talentat, avea o uşurinţă în scris, nu a renunţat, a continuat. De obicei, pentru că nu există niciun fel de satisfacţie coerentă în domeniul ăsta, oamenii renunţă. Komartin a reuşit să facă o revistă de poezie, să facă un cerc de lectură, să tot dezvolte lucrurile de genul ăsta. Însă foarte rar lucrurile de dezvoltă aşa.

                                                                           În timpul unei lecturi, la Braşov, 2016 (Foto: Florin Iaru)

Nu ştiu de ce e mult mai intensă dezamăgirea legată de oameni pe care îi vezi că se transformă în ceva jenant, decât mulţumirea legată de oamenii cu care ai lucrat şi îi vezi că sunt pe picioarele lor în moduri viabile, chiar dacă unii dintre ei nu mai scriu poezie. Există viaţă şi dincolo de a scrie poezie.

Legat de chestiunea asta cu scrisul prost. Cum îţi dai propriu-zis seama că un poem e publicabil?

Îţi spune anturajul. Un poem o să fie publicabil la un moment dat, oricât de prost ar fi, într-o revistă care publică orice pare sensibil. E în funcţie de problemele pe care ţi le pui. 

Nu-ţi dai seama. Tu poţi să mergi doar cât de departe îţi permite demersul pe care ţi l-ai asumat. În principiu, îţi dai seama ce te deranjează într-un text. Acolo sunt modurile de lucru ale fiecăruia. Ce te deranjează? Cuvintele care sunt în plus, frazările lăsate în aer în mod nejustificat, burţile de ritm...Sunt multe lucruri care pot să te deranjeze.

                                                                                                          (Foto: Dirk Skiba)

A lansat „Poeticile cotidianului 

Numele: Răzvan Cosmin Ţupa

Data şi locul naşterii: 12 iunie 1975, Brăila

 Studiile şi cariera:  Volumul său de debut, „fetiş” a fost distins cu Premiul naţional pentru poezie „Mihai Eminescu”, la Botoşani, în 2002.

În 2005 a publicat volumul „corpuri româneşti“ la editura Cartea Românească, iar în 2011 a lansat „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti“ la Casa de Editură Max Blecher.

A fost unul dintre fondatorii revistei de poezie „Versus-Versum”, unde a fost redactor şef din 2005 pana n 2007. Din 2006 până în 2008 a fost redactor şef al revistei „Cuvântul“.

A participat la festivaluri, ateliere şi lecturi de poezie în Bucureşti, Braşov, Constanţa, Timişoara, Cluj Napoca, Sibiu, Buzău, Chişinău şi în străinătate (Berlin, Bratislava, Budapesta, New York, Paris, Praga, Roma, Rotterdam, Stockholm, Tel Aviv şi Zagreb).

A conceput seria de întâlniri „Poeticile cotidianului, iar din septembrie 2010 a lansat „Atelierelationale“, un proiect de încurajare a interacţiunii poetice pornind de la formularea unor principii de poetică relaţională. Serile literare organizate între 2005 şi 2010 sunt documentate în volumul „Poeticile cotidianului de la seri de literatură în mişcare la Republica Poetica“ (Casa de Pariuri Literare, 2015) .

Scrie pe poetic.ro şi este membru Pen Club Romania.

Locuieşte în: Bucureşti.

 

 

citeste totul despre: