Petria rugăciunilor neruşinate

Poeziile lui Alexandru Petria din „Rugăciuni neruşinate & alte chestii” nu seamănă cu ale nimănui. Devine chiar plictisitoare strădania de asemuire şi diferenţiere, dacă te ambiţionezi să o faci.

Cu ce ajuţi oare un scriitor dacă îi spui că are muşchii unuia şi inteligenţa altuia? Ar trebui să adore etichetele? Un creator nu trăieşte mai bine prin sine decât prin transfuzie de sânge? Petria poate cel mult să-ţi amintească într-un poem de o parabolă din Nietzsche, în altele de psalmii arghezieni. Dar nu e ca nimeni şi bine face, căci abia aşa se vede propria forţă şi un stil al lui.

Poeziile sunt scrise uşor, se simte, nu au ieşit printr-o sforţare, ci natural, ca nişte respirări pe care nu a avut de ce să le reţină. Ţi-l şi închipui, citindu-l, pe Petria dimineaţa, cum priveşte spre grădina casei sale sau în grădina facebook-ului şi cum ceva, un melc, o fotografie, un mesaj îi declanşează în minte o poveste. Căci toate poeziile, oricât de scurte, au o poveste. Ele ar putea funcţiona, la limită, ca fragmente dintr-un jurnal intim al autorului.

Poeziile lui Petria sunt poeziile prezentului, ele respectă faptul matinal. Puţine îşi croiesc povestea din amintire. Poate chiar din acest motiv, al îmbrăţişării lui „aici şi acum”, poeziile nu au neapărat profunzime, dar au, în schimb, viziune, sunt inteligente şi foarte vii. (Personal, mi-au plăcut cel mai mult „rugăciunile” din finalul volumului, chemările unui om şi curajul lui de a se adresa unui Dumnezeu căruia i se cere să fie „de treabă”.) Petria nu are poate daimon, nu are tragism, dar îşi varsă personalitatea în scris şi impresionează prin modul firesc în care reuşeşte să-şi mişte cuvintele în limba poeziei, ca şi când şi-ar mişca degetele peste corpul unei femei pe care nu o iubeşte, dar despre care gândeşte că o poate avea oricând, că îi stă la dispoziţie.

Nu rămâne decât să vă fac îndemnul care l-a dus la convertire pe Sfântul Augustin: „Ia şi citeşte!”