Elogii pe deplin meritate căci nu e deloc puţin lucru să pui la dispoziţia cititorilor, cu o promptitudine exemplară, cel de-al doilea tom al unui op masiv. E vorba despre 680 de pagini, cu note şi index alfabetic, o operaţiune minuţioasă şi complexă, dusă la bun sfârşit de istoricul Stejărel Olaru. Lui datorându-i- se ediţia, studiul introductiv şi notele.

Jurnalul prezintă un Ion Raţiu încă tânăr (reamintesc, omul politic român s-a născut în anul 1917, la Turda) deja perfect integrat în lumea occidentală. Om de afaceri prosper, cu o viaţă de familie consolidată şi fără turbulenţe (ele apăreau în prima parte a Jurnalului), tată a doi copii (Nicolae şi Indrei), cu o mobilitate (motricitate) extraordinară. Fapt ce îl face să fie prezent nu doar acolo unde l-au chemat interesele de afaceri, ci mai peste tot în Occident (Berna, Londra, München, Nottingham etc.) în felurite oraşe din Statele Unite. Practic, oriunde s-a jucat o carte importantă, fie pentru viitorul ţării, viitor în care Exilul a avut implicarea sa, dincolo de limitările impuse de nişte realităţi istorice şi geopolitice extrem de dure, fie pentru un segment tot mai consistent de români care au fost siliţi să părăsească ţara şi să încerce să îşi afle un rost dincolo de fruntariile acesteia.

Originile ardeleneşti, provenienţa dintr-o familie cu un ascendent istoric considerabil, educaţia patriotică primită în ţară, cultura politică dobândită prin lecturi şi studii universitare cum nu se poate mai serioase, pe o parte, pe de alta independenţa financiară, disponibilitatea, mobilitatea cu totul ieşite din comun au făcut ca Ion Raţiu să devină şi să îşi consolideze exact în perioada acoperită de notaţiile din acest jurnal condiţia de proeminentă personalitate românească din Exil. Un exil care, da,e adevărat, nu şi-a găsit niciodată unitatea la care aspira Ion Raţiu (acestei dorinţe diaristul i-a dat în repetate rânduri expresie în primul volum al Jurnalului), a fost animat de forţe centrifuge, de dispute pentru supremaţie, uneori chiar de interese financiare meschine, însă care nu a rămas insensibil nici la evoluţiile tot mai dramatice din ţară (consolidarea comunizării României şi a regimului anti-naţional, avându-l în frunte pe Gheorghe Gheorghiu-Dej), nici la procesul tinerilor care au atacat legaţia românească de la Berna ( a existat o mobilizare remarcabilă în vederea finanţării apărării lor, a organizării unor anumite forme de lobby în mediile occidentale), nici la atât de complexul 1956 maghiar, o Revoluţie în care unii istorici întrevăd primul semn ceva mai consistent al vulnerabilităţii Imperiului construit de URSS în zona de Est a Europei.

Fireşte că atacul împotriva Ambasadei RPR de la Londra a stârnit şi o seamă de dispute în rândul exilaţilor români. „Romanticii“ şi nu numai au văzut în el un act patriotic, dar au existat şi voci care l-au judecat prin prisma prevederilor din cărţile de Drept Internaţionale. Printre aceştia din urmă s-a numărat şi Noel Bernard, jurnalist încă foarte tânăr, aflat la vremea primului său directorat la Serviciul Românesc al Europei Libere. Care, din câte se pare, într-un comentariu difuzat pe unde scurte, a formulat destule obiecţii la adresa actului comis de grupul condus de Ovidiu Beldeanu, creând însă deopotrivă şi spaţii de emisie în care au putut să se exprime liber şi adepţii opiniilor contrare. Arhiva sonoră a Departamentului românesc al REL păstrează un interviu realizat de însuşi Noel Bernard cu fostul ministru de Externe, Grigore Gafencu. Acesta depunând mărturie la tribunalul de la Berna în favoarea grupului Beldeanu.

De altminteri, activitatea publicistică bogată, risipită nu doar în ziarele Exilului românesc,mai mult sau mai puţin efemere, unele create sau finanţate chiar de el, condiţia de autor al cărţii Policy for the West, apărută şi bine primită de mediile occidentale în 1957, puterea de muncă absolut excepţională par să fi fost de natură să îl recomande pe Ion Raţiu pentru un post de posibil director al Serviciului Românesc al unei Europe Libere deopotrivă tot mai deranjante pentru regimul de la Bucureşti (de pildă, s-au dat publicităţii însemnările lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pe marginea transcrierii emisiunilor postului anticomunist de la München, însemnări în care liderul comunist dialoghează polemic, adesea savuros, cu opiniile redactorilor de la München), dar şi comentate în chip şi fel de exilaţii români (pentru relaţia nu tocmai confortabilă a Serviciului românesc al REL cu exilul se pot consulta mărturiile lui Nicolae Stroescu-Stănişoară din cartea Povestea Europei Libere, Editura Vremea, Bucureşti 2015). Relaţia dintre Ion Raţiu, pe de o parte, şi Noel Bernard şi succesorul lui, Ghiţă Ionescu, pe de alta, a fost civilizată, aceasta neînsemnând că nu găsim în Jurnal nenumărate observaţii critice la adresa prestaţiei lor.

Activitatea aceasta politică anticomunistă de o efervescenţă şi un devotament cu totul ieşite din comun nu puteau să lase indiferente organele de supraveghere şi de represiune de la Bucureşti. Care au pus la punct un extrem de coerent sistem de supraveghere avându-l drept vârf de lance pe un anume Silviu Crăciunaş. Căruia Ion Raţiu i-a fost un veritabil binefăcător, i-a finanţat plecarea din ţară, publicarea în Occident a unei cărţi pretins anticomuniste, în fapt gândită cu binecuvântarea Securităţii, în scopuri de dezinformare. Crăciunaş şi nu numai el, ci şi alţi informatori plătiţi (Ion Murgu, dr. Nicolae Oprean, dar şi alţii) au constituit o veritabilă reţea informală de turnători, ale cărei resorturi sunt excelent examinate de istoricul Stejărel Olaru în studiul introductiv intitulat Pe urmele lui Tony. Tony fiind doar unul dintre numele cu care Ion Raţiu poate fi regăsit în rol de „obiectiv“ în dosarele Securităţii. Au mai fost şi Relu Ioan, Răducanu şi Codruţ. Iată, aşadar, explicaţia subtitlului volumului- Printre spioni şi trădători de ţară.

Ion Raţiu - JURNAL, vol. 2, Printre spioni şi trădători de ţară; Prefaţă de Nicolae C. Raţiu; Studiu introductiv, note şi ediţie de Stejărel Olaru; Editura Corint, Bucureşti, 2017