INTERVIU Scriitorul Radu Paraschivescu: „Iubesc România fără ipocrizie şi declaraţii sforăitoare“

INTERVIU Scriitorul Radu Paraschivescu: „Iubesc România fără ipocrizie şi declaraţii sforăitoare“

Scriitorul Radu Paraschivescu

Scriitorul Radu Paraschivescu, care a lansat recent volumul „Cartea râsului şi a cercetării.Ce se întâmplă cu creierul dacă înveţi cuvinte noi în timp ce faci sex“, spune că nu va emigra niciodată, pentru că, în ciuda constatărilor amare din cărţile sale, îşi iubeşte ţara.

Ştiri pe aceeaşi temă

Radu Paraschivescu semnează articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Editura Humanitas, domiciliul lui profesional, publică cărţi de „Râsul lumii“. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio, se arată în prezentarea autorului pe site-ul Editurii Humanitas.  „Ghidul nesimţitului“, „Fie-ne tranziţia uşoară“ şi „Mi-e rău la cap, mă doare mintea“ se numără printre cele mai cunoscute cărţi semnate de el. În noul volum, lansat recent la Târgul de Carte Gaudeamus,  intitulat „Cartea râsului şi a cercetării. Ce se întâmplă cu creierul dacă înveţi cuvinte noi în timp ce faci sex“, regăsim comentate studii legate de consumul de ciocolată care te face să slăbeşti şi îţi scade glicemia sau despre bărbaţii care se uită la sâni frumoşi zece minute pe zi şi îşi prelungesc viaţa cu cinci ani. De asemenea, aflăm că bărbaţii care poartă cămăşi roz câştigă mai mult decât ceilalţi, iar îmbrăţişările vindecă răceala şi gripa. Scriitorul este uimit că toate aceste bazaconii sunt concluzii ale unor aşa-zise studii şi cercetări din Marea Britanie şi România, din Suedia şi Statele Unite, din Germania şi Australia. Radu Paraschivescu pune, cu ironie, faţă în faţă şarlatania românească şi omoloagele ei din alte ţări şi de pe alte continente. Concluziile ne fac să râdem de cele mai multe ori cu amărăciune.

„Weekend Adevărul“: Cercetarea implică rigoare ştiinţifică. De ce o carte a cercetării devine una a râsului?

Radu Paraschivescu: Tocmai fiindcă aici nu e vorba de cercetare şi de abordarea corectă a unei chestiuni serioase. După cum nu e vorba nici despre ipoteze emise responsabil şi testate ulterior prin experimente. Tot ce e prezentat în cartea aceasta stă sub semnul lui „pseudo“. Ne trec prin faţa ochilor pseudovraci care oferă pseudoleacuri, pseudoreţete de la pseudotămăduitori, pseudocercetători care furnizează pseudosoluţii. Cum umbrela ştiinţei e foarte încăpătoare, s-au oploşit sub ea tot felul de impostori. Au făcut-o senin, fără mustrări de conştiinţă (cum să te mustre ceva ce nu ai?) şi de multe ori cu sprijinul vinovat al presei. Îndeosebi al televiziunii. Cititorii vor fi recunoscut, desigur, în titlul cărţii un clin d’oeil spre „Cartea râsului şi a uitării“ a lui Kundera.

După acest volum aţi răspuns la întrebarea „Ce se întâmplă cu creierul dacă înveţi cuvinte noi în timp ce faci sex“? De ce aţi ales acest subtitlu al cărţii?

Ar fi facil să răspund că am ales subtilul fiindcă are în el un cuvânt-momeală, „sex“, din care cititorul-peşte muşcă lacom. De fapt, subtitlul face două lucruri: pe de o parte ilustrează suprarealismul aproape exotic al amintitelor pseudocercetări, pe de alta e o oglindă şi un ecou al materialelor din ziare şi de pe site-uri, unde un titlu de efect şi de impact e urmat adeseori de o relatare mai puţin picantă. E un subtitlu-captatio, aşa cum „Aştept să crăpi“ şi „Ghidul nesimţitului“ au fost titluri-captatio.

Mistica neplauzibilului

De ce oamenii se simt subjugaţi de „mistica neplauzibilului“, cum aţi numit-o?

Cei mai mulţi nici măcar nu pot defini „mistica“ sau „neplauzibilul” şi cu atât mai puţin „mistica neplauzibilului“. Văd totuşi două explicaţii ale numitei atracţii: unii oameni ştiu sau simt că, pentru a fi credibilă, gogomănia trebuie să fie amplă, luxuriantă, barocă. Prin urmare, sunt dispuşi să creadă că, bărbat fiind, zgâitul la sânii femeilor îţi prelungeşte viaţa cu cinci ani. În al doilea rând, mistica neplauzibilului dă rezultate în rândul celor care sunt săraci, bolnavi şi disperaţi. Aceste ingrediente compun un imbatabil cocktail al naivităţii. Un om neinformat, şubred financiar şi suferind va crede că un flacon cu apă colorată îl poate lecui de boli grave, indiferent de compresa lucidităţii pe care ar vrea să i-o aşeze pe frunte prietenii sau medicul.

Cum poţi distinge între vizionarism şi impostura?

În primă instanţă, distincţia e uneori greu de făcut. Cel mai simplu e să spui că vizionarismul se deosebeşte de impostură prin rezultate. Altminteri, lucrurile pot fi judecate şi în orizontul folosului propriu. Vizionarul ţinteşte un câştig comun, pe când impostorul e călăuzit aproape invariabil de ideea profitului personal. Vizionarul eşuat poate deveni caraghios, în timp ce impostorul intră în categoria şarlatanilor.

Care sunt cele mai haioase exemple pe care le-aţi citat în carte? Unde le-aţi găsit, cum le-aţi selectat?

E greu să selectezi douăzeci şi ceva de năstruşnicii de pe o listă de câteva sute. E la fel de greu să faci un clasament sau să ai preferinţe. Alegând o gogomănie, nedreptăţeşti altele. Ca să răspund totuşi, readuc în atenţie „descoperirea” că bărbaţii care contemplă superbia pectorală a doamnelor îşi prelungesc viaţa (cunosc bărbaţi care, în acest caz, curtează deja matusalemicul). Şi pun alături două „studii” care nu sunt doar epocale, ci şi perfect contradictorii. Primul spune că nu peste multă vreme omul va descoperi reţeta nemuririi. Al doilea susţine că specia umană e în pragul dispariţiei. Altfel spus, vom pieri, dar nu oricum, ci nemuritori. Din această dilemă nu puteţi ieşi. Am zis!

Volumul e o colecţie de perle „stiinţifice“ de astă dată? Aşa-zişii cercetători care nu au simţul ridicolului, când emit asemenea perle? Cărui public se adresează, cine îi ia în serios?

Cartea are două secţiuni legate între ele. Prima se ocupă de impostura românească, a doua, de performanţele internaţionale în domeniu. Fascinant este un lucru pe care l-am aflat recent de la Marius Chivu, anume că primul studiu românesc dedicat plagiatului (una dintre feţele imposturii) a fost plagiat. Altfel, e greu de stabilit dacă aşa-zişii cercetători şi cei care le pun în circulaţie aberaţiile şi-au fixat un public anume. Ei ştiu foarte bine că foamea de enormităţi şi ghiduşii a publicului cere mereu bucătari pricepuţi şi ospătari abili.

Cum s-a putut emite un studiu care arată că „bărbaţii se tem de chelie mai tare decât de impotenţă“?Sunt vinovaţi şi cei care publică asemenea cercetări?

La fel de uşor ca studiul care explică infidelitatea masculină prin mărimea numărului de la pantofi. Sau cel care anunţă că bondarii pot fi învăţaţi să marcheze goluri. Sau cel care arată cât de inteligent sau de prost eşti în funcţie de ora la care te culci. Autorii studiului merg la sigur mizând pe lipsa de discernământ a celor care iau de bune asemenea trăsnăi. De fapt, „Cartea râsului şi a cercetării“ este, de la un cap la altul, o invitaţie la discernământ.

Invitaţie la discernământ

Cum arată pseudocunoştinţele oameni politici? Cum îşi organizează ei discursul pornind de la date „ştiinţifice“?

Poate că ar fi mai bine să-l întrebaţi pe Şerban Nicolae. Presupun că dispune de argumente ştiinţifice în temeiul cărora stabileşte că partizanii din munţi au făcut rău României. Sau pe Eugen Nicolicea, pe care absolvirea unei facultăţi de electrotehnică îl recomandă ca expert al domeniului juridic.

Ce e atipic în chipul românesc al imposturii?

Andrei Pleşu vorbea la un moment dat despre „vocaţia diagonală a românului“, adică despre posibilitatea oricui de-a ieşi din albia calificării profesionale şi de-a face altceva. Depinde însă ce faci, cum o faci şi cu ce rezultate. Un inginer care conduce un ziar poate scrie o poveste de succes. Un zugrav care operează pe cord deschis, nu. Şi nici pompierul care dirijează o orchestră. Şi, bineînţeles, nici plagiatorii. Aceştia din urmă combină impostura cu furtul, chiar dacă uneori nu sunt pedepsiţi pentru asta, ci premiaţi.

Ce înseamnă rătacirile planetare?

Rătăcirile planetare înseamnă că nicio regiune a lumii nu e ferită de asaltul producătorilor cu pretenţii ştiinţifice. Ne obişnuiserăm să vorbim despre „cercetătorii britanici” ca sursă a bazaconiilor îmbrăcate în ifosele cercetării. Sintagma începuse să-şi ajungă sieşi. Or, cartea mea vă prezintă rătăciri pseudoştiinţifice din Austria şi Japonia, din SUA şi Italia, din Grecia şi Australia, din Brazilia şi Franţa. Adică de pe toată planeta.

Cum devine solemnitatea escorta preferată a prostului, dupa cum spuneţi în încheierea cărţii?

Băţoşenia cu ochi sticloşi şi rostirea pompoasă a banalităţilor sunt semne că te afli în prezenţa unui prost. Nu sunt singurele, dar de ele te loveşti chiar de la început. Solemnitatea permanentă, pe care o afişează îndeobşte cei fără conţinut, se străduieşte să ascundă golul. Fără succes. Sigur, există împrejurări unde solemnitatea şi gravitatea sunt obligatorii. Însă când eşti solemn şi în pat, şi în piaţă, la cumpărat de păstârnac, înseamnă că mobilierul tău intelectual e sărăcuţ şi scârţâie.

Băţoşenia cu ochi sticloşi şi rostirea pompoasă a banalităţilor sunt semne că te afli în prezenţa unui prost.

„Lidia Bodea n-a vrut să interzică pe nimeni la Gaudeamus“

La  Gaudeamus a fost un scandal când autori şi politicieni controversaţi au venit să îşi lanseze cărţi. În numele libertăţii de exprimare e posibil acest lucru? Până unde poate merge tupeul policienilor, ce anume credeţi că îi mai poate opri?

La fel de sulfuroase ca lansările de la standul Editurii RAO mi s-au părut unele reacţii care au însoţit demisia directorului general al Editurii Humanitas, Lidia Bodea, din Comitetul Director al Asociaţiei Editorilor din România. Sigur, a contat mult şi faptul că demisia Lidiei Bodea era de „onoare“, cuvânt care le provoacă anumitor inşi derută şi mefienţă. Însă a spune despre gestul acesta că e un amestec în treburile concurenţei şi o întoarcere la Inchiziţie înseamnă să-ţi foloseşti capul doar ca umbrelă pentru gât. Am mai auzit că Humanitas a vrut să atenteze la profiturile lui RAO. Ca şi cum Humanitas i-ar fi impus directorului de la RAO să-i ascundă pe Dan Voiculescu şi Adrian Năstase în centrul standului de la Gaudeamus, încurcându-i pe angajaţii de la stand şi pe cumpărătorii care căutau alte cărţi, în loc să facă lansarea la intrarea principală în stand. Aşa cum a procedat RAO la celelalte lansări, aşa cum a procedat Humanitas la toate lansările, aşa cum procedează oricine are cu adevărat intenţia de-a vinde cât mai mult dintr-o carte şi de-a avea un public cât mai numeros la evenimente. Deci, nu profitul a fost problema, ci ferirea celor doi autori de apostrofările publicului care prin literatură penitenciară înţelege altceva decât Voiculescu, Năstase, Diaconescu, Borcea, neamul Becali, Neţoiu etc. Rezumând, Lidia Bodea n-a vrut să interzică pe nimeni. A făcut pur şi simplu un pas în lături, spunând „Nu mai vreau şi nu mai pot să stau alături de voi“. La fel ca în metrou sau în tren. Când cineva strică aerul, te muţi de lângă el. În ce priveşte tupeul politicienilor, eu îi spun „conştiinţa impunităţii“. Altoită pe un obraz de grosimea unui zid de cazemată. Sigur, libertatea de exprimare trebuie păstrată şi (aproape) oricine poate publica (aproape) orice (aproape) oriunde. Totul e să existe şi oameni care să semnaleze, când e cazul, riscul patogen al demersului. Lidia Bodea a fost unul dintre cei nu foarte mulţi care au făcut-o.

Dincolo de realitatea care vă inspiră aceste antologii care ne fac să râdem, dar să şi plângem în acelaşi timp, vă gândiţi să mai scrieţi vreun roman?

Nu numai că mă gândesc, dar chiar am început să lucrez la el. Şi acum va fi tot o întoarcere în timp, cu sosire de data asta pe peronul Franţei de demult. Romanul se numeşte provizoriu „Podul diavolului“, iar ca dovadă să scriu la el las mai jos una dintre primele sale fraze: „Izul de ceapă care se împrăştia dinspre subsuorile sfinţiei sale făcu să se mişte nasurile subţiri ale câtorva doamne înveşmântate în brocarturi şi pe cel borcănat şi roşu al arhipreotului Jacques Duèze, smuls din tihna casei sale din Souillac, hurducat o zi întreagă pe drum şi silit să rămână treaz până la sfârşitul întâmplării, cu toate că, dac-ar fi fost după el, s-ar fi afundat chiar atunci şi cu mare bucurie între pernele moi şi în aşternuturile curate pe care i le pregătise slujnica episcopului.” Sper să fiu crezut şi rog să mi se ţină pumnii.

În ce relaţii sunteţi cu USR? Spre ce s-a îndreptat această adunare a scriitorilor?

Sunt în continuare membru al USR − Uniunea Scriitorilor, nu Uniunea Salvaţi România −, iar întrebarea îmi aduce aminte că am rămas în urmă cu plata cotizaţiei. O să repar pocinogul în scurt timp. În afara cotizaţiei impuse de calitatea de membru, nu am alte raporturi cu USR, dar, ce-i drept, nici cu Statul Paralel făurit de Cristian Teodorescu, Florin Iaru şi Dan Mircea Cipariu. Fiecare dintre aceste organisme, care îşi reproşează reciproc ilegalitatea, face lucruri rele, prin care le neutralizează manolistic (de la Meşterul Manole, nu de la Manolescu) pe cele bune. În ce mă priveşte, mă consider în afara grupurilor. Şi mă consider aşa fiindcă aşa sunt. E adevărat, când văd unele lucruri care se întâmplă în lumea scriitorilor, îmi vine în mintea vorba lui Groucho Marx: „Nu vreau să fac parte din niciun club dispus să mă accepte ca membru”.

Va pare rău că nu aţi emigrat? Mai credeţi că mai e vreo speranţă pentru România?

Nu-mi pare rău şi n-o să emigrez niciodată. Iubesc România fără ipocrizie şi declaraţii sforăitoare. E a mea şi sunt al ei. Iar conjugarea verbului „a emigra”, aşa cum am văzut-o la cineva pe Facebook (nu am pagină, sunt doar stalker), e după cum urmează: „eu emigrez, tu emigrezi, el emigrează, noi emigrăm, voi emigraţi, ei fură”. Chiar dacă speranţele sunt firave şi puţine, chiar dacă bunul-plac, impostura şi corupţia tronează, nu plec de-aici. Să plece ei. 

Cum sunt politicienii români în prag de 2018? Cum arată noile „maimuţe carpatine“?

Încerc să-mi fac curaj şi să cred că există şi un 15% de politicieni oneşti şi competenţi în România, deşi am văzut câteva filmuleţe despre schimbul politic de mâine care m-au îngrozit. Cei mai mulţi politicieni par în continuare rodul selecţiei negative, iar compararea unora dintre ei cu maimuţa e ofensatoare pentru bietul animal. Oricum, trebuie să amintesc că „Maimuţa carpatină“ nu definea o specie de politician român, ci vorbea despre românii căzuţi în patima imitatului cu orice preţ. ;

 

Chiar dacă speranţele sunt firave şi puţine, chiar dacă bunul plac, impostura şi corupţia tronează, nu plec
de-aici. Să plece ei.

A predat engleza la Făget

Numele:
Radu Paraschivescu

Data şi locul naşterii: 14 august 1960, Bucureşti

Studiile şi cariera:

 1984: Facultatea de Litere, secţia Engleză-Franceză, Universitatea Bucureşti

 1984-1988: profesor de Limba Engleză, la Făget, judeţul Timiş.

 Printre titlurile publicate:  Efemeriada“, „Balul fantomelor“,„Cu inima smulsă din piept“, „Fluturele negru“, „Bazar Bizar“, „Ghidul nesimţitului“, „Fanionul roşu“, „Fie-ne tranziţia uşoară!“, „Mi-e rău la cap, mă doare mintea“, „Răcani, pifani şi veterani“.

Locuieşte în: Bucureşti.

 

 

 

citeste totul despre: