Cursul metamorfozat şi pregătit să devină carte (aceasta însemnând că a fost expus în faţa studenţilor câţiva ani la rând, răstimp în care a fost îmbunătăţit, revizuit, nu numai în ceea ce priveşte informaţia, ci şi din punctul de vedere al calităţii şi accesibilităţii transmiterii/receptării mesajului) a apărut în anul 2017 la editura ieşeană Artes, strâns legată de Universitatea de Arte George Enescu din Iaşi.

Ne aflăm, aşadar, în faţa produsului minţii unui profesor care, în mod evident, este preocupat de calitatea academică a prelegerilor sale, de asigurarea unui remarcabil nivel ştiinţific, dar care ştie, deopotrivă, că nu-i serveşte la nimic să fie scorţos, să se mulţumească a vorbi doct şi savant, fără a intra în consonanţă cu studenţii săi. E clar, Ana-Maria Nistor este adepta dialogului, a conversaţiei, a cursurilor inter-active. Profesoara ştie că, atunci când te afli în faţa unor învăţăcei, fie ei şi cu aspiraţii de viitori mari artişti, nu poţi să nu ţii seama de funcţia fatică a limbajului.

Pe de altă parte, Ana-Maria Nistor nu crede că unui profesor din zilele noastre (fie el chiar profesor Bologna, aşa cum aflăm, de pe coperta a patra a cărţii, că a fost desemnată,prin votul studenţilor, semnatara cărţii) i-ar sta rău să le dea discipolilor lui sfaturi.

Convingerea de bază de la care porneşte autoarea în elaborarea cărţii sale este că, pe lângă faptul că teatrul reprezintă comunicare (ceea ce înseamnă că Ana-Maria Nistor se situează în opoziţie implicită cu o zicere contrară a lui Roland Barthes), nu prea poţi să scoţi teatrul de sub zodia benefică a poveştii. O opinie pe care o împărtăşesc pe deplin, mergând chiar mai departe şi spunând că până şi în cazul acelor texte dramatice,îndeosebi din zona teatrului absurdului, (nu, nu voi folosi cuvântul antiteatru, iar cei ce vor citi cu atenţie cartea Anei-Maria Nistor vor înţelege şi de ce)  se poate vorbi despre poveste, în pofida părerilor contrare, cu oarece istoric şi consistentă bibliografie în cârcă. În ceea ce mă priveşte, socotesc că există poveste şi poate fi foarte bine povestită atât Cântăreaţa cheală a lui Ionesco, cât şi Aşteptându-l pe Godot a lui Samuel Beckett.

Cartea beneficiază de o bibliografie substanţială din felurite domenii. Teatrologie, naratologie, semiotică, teoria textului. Nu pot să nu îmi exprim aici o satisfacţie personală, chiar egoistă. Aceea că nu prea poţi să te ocupi de latura teoretică a teatrului (teatrul e macrosemn!) fără să fi citit măcar cărţile pe care le-au citit obligatoriu filologii. Două sunt însă operele de bază la care face mereu referire sau care o ghidează nemijlocit şi consecvent pe autoare. Mai întâi,Poetica  aristoteliciană, aşa fragmentar cum ni s-a transmis ea, şi Opera deschisă a lui Umberto Eco.

Nu insist asupra lui Aristotel fiindcă, asemenea Anei-Maria Nistor, şi eu îl consider pe Stagirit un om deştept la care e bine să te raportezi mereu, aşa că, Doamne fereşte!, să comiţi păcatul de a-l califica drept depăşit. În privinţa lui Eco am deja unele întrebări. Cred că în cazul lui ar trebui luată în calcul o situaţie asemănătoare celei prin care trece acum Contre Sainte-Beuve a lui Proust. Mai precis. M-au pus serios pe gânduri observaţiile lui George Banu care, în superba lui carte despre Cehov, apărută şi în traducere românească la editura Nemira, susţine că o fi el, Shakespeare contemporanul nostru, aşa după cum susţinea prin anii 60 ai secolului trecut jan Kott, ceea ce ar înseamna că scrierile sale sunt supuse unui număr nelimitat de interpretări, însă cu Cehov lucrurile stau un pic altfel. Limitele interpretării, vorba aceluiaşi Eco.

Cartea Anei-Maria Nistor vorbeşte despre personaj, despre acţiune, despre timp şi spaţiu (adică  despre cronotop, vorba lui Bahtin), despre specificul limbajului dramatic,adică despre dialog şi replici. Ingrediente în absenţa cărora nu prea ai cum să te apuci să scrii ori să citeşti profesionist un text de teatru. Să-l citeşti deoarece în absenţa lor, respectivul text nu ar fi putut fi urzit. Nu insist aici asupra faptului că şi în cazul non-verbalului, adică al pantomimei, tot există un text, ceea ce înseamnă că există şi nişte vorbe. Care se adresează actorilor, regizorilor, teatrologilor, fie ei şi viitori, aşa cum sunt cei pentru care a scris cartea Ana-Maria Nistor. Ea îşi propună să răspundă în cartea sa unor întrebări simple- cine ce face, când, unde, de ce şi pentru ce. Ana-Maria Nistor o citează în cuprinsul volumului şi în bibliografie şi pe Anne Ubersfeld cu cărticica Termenii-cheie ai analizei teatrului, apărută în 1999 şi în traducere românească.

Nu, semnatara Urzelii teatrului nu vrea să scrie, precum a făcut-o Anne Ubersfeld, o Şcoală a spectatorului. Însă cred că nu ar fi deloc rău ca şi spectatorii, pe care ni-i dorim tot mai profesionalizaţi, să îi citească lucrarea.

Ana-Maria Nistor- URZEALA TEATRULUI- Principiile de analiză şi construcţie a textului dramatic; Editura Artes, Bucureşti, 2017