Cititul şi scrisul în închisoare

Deşi de origine evreiască, Nicolae Steinhardt s-a convertit la religia creştină ortodoxă în închisoarea de la Jilava.

Sutele de intelectuali sau oameni simpli care au trecut prin închisorile comuniste s-au salvat spiritual prin cărţile de literatură.

Mai întâi, o amintire personală. Deşi profesoară de franceză, mama mea nu era ceea ce am putea numi o cititoare de poezie. Citea, e drept, romane, româneşti sau străine, de care biblioteca ei era plină. De altfel, nu ştiu pe nimeni din familia mea care să fi citit poezie. Când a ieşit din închisoare, în 1954, mama mi-a recitat poezia lui Radu Gyr, „Iisus în celulă“.

Cred că era prima, şi cu siguranţă ultima, pe care a învăţat-o pe dinafară. Tot atunci, şi tot din gura mamei, am aflat că nu era unica poezie care circula în închisori. Pe cale orală, de obicei, când nu scrise pe bucăţi de săpun. În închisorile comuniste din România, despre cărţi nu putea fi vorba. Nici măcar despre cărţi de joc. Nici, cu atât mai puţin, despre creion şi hârtie.

Cărţi poştale de după gratii

Am fost uimit să aflu, în anii 1980, că Havel îi scrisese primei lui soţii, Olga, scrisori din închisoare, şi nu de mână, ci la maşină. La noi, din toate mărturiile la care am avut acces, aşa ceva n-a existat niciodată. De la părinţii mei, am primit în aproape trei ani în care au fost închişi, doar două cărţi poştale, una de la mama, alta de la tata, din acelea în folosinţă până în 1989, în care ni se solicitau unele lucruri de îmbrăcăminte sau hrană. Mi-aduc şi acum aminte că principalele obiecte de îmbrăcăminte erau ciorapii groşi de lână şi tricourile de corp. Mama a reuşit să strecoare două cuvinte în franceză, pe care bunica le-a descifrat cu greu: „pain d’espagne“ (probabil intenţionat cu literă mică). Presupun că era vorba de pandişpan. Niciun dicţionar actual nu consemnează expresia. Sau era „pain d’épice“, o prăjitură din făină de secară şi cu miere? Cine mai ştie?

Foto: Radu Gyr în perioada studenţiei

Scrise cu creionul, cu literă măruntă, ca să încapă cât mai multe informaţii, cărţile poştale nu conţineau nici cea mai mică referire la starea expeditorilor ori la un eventual dor de casă. Am uitat dacă exista o adresă la care să trimitem pachetele. De vreme ce le-am trimis, adresa era cu siguranţă indicată, dar nu mai ştiu care era.

Literatură pe cale orală

„Cel mai iubit dintre pământeni“, romanul lui Marin Preda, debutează cu o gogomănie: protagonistul scrie în închisoare câteva sute de pagini, e drept, adresate avocatului său, care constituie, în fond, romanul. Preda n-avea habar de interdicţia absolută a deţinuţilor, de drept comun sau politici, de a citi sau scrie în timpul detenţiei. Ion Ioanid a scris „Închisoarea noastră cea de toate zilele“ sub formă de amintiri, reconstituind faptele ani buni după consumarea lor. Ca şi N. Steinhardt, „Jurnalul fericirii“. Ca şi Nicolae Balotă, „Caietul albastru“. În închisoare, literatura circula pe cale exclusiv orală. Uneori, ea se preda sub forma unor lecţii, ca şi istoria sau filosofia sau limbile străine.

M-am întrebat adesea de ce această interdicţie. Ea funcţiona în toate închisorile comuniste, cu excepţii, însă tardive, precum aceea care l-a privit pe Havel. De asemenea, în lagărele naziste. Când prindeau ocazia, căci stăteau în barăci diferite, părinţii le spuneau copiilor poveşti, inclusiv din Vechiul Testament, pe care supravieţuitorii nu le vor uita toată viaţa. Interdicţia îşi avea temeiul în caracterul înalt educativ al cărţii.

Educaţie umanistă

Într-o culegere de mărturii referitoare la Auschwitz, am citit o scenă tulburătoare despre un grup de copii scoşi la cules mere în zi de sabat. Deşi li s-a spus că pot mânca pe săturate, copiii au preferat să rămână flămânzi mai degrabă decât să încalce tradiţia. Aici nu e vorba doar de educaţie religioasă, ci şi de educaţie umanistă. Atât Cartea, cât şi cărţile cultivă acest spirit de respect faţă de litera scrisă din care s-a născut literatura.

Discreditul culturii de tip umanist în zilele noastre are drept consecinţă discreditul cărţii ca mijloc de formare şi, totodată, de exerciţiu critic. Nu vreau să ştiu ce s-ar fi ales de sutele de intelectuali sau oameni simpli care, trecând prin închisorile comuniste, n-ar fi putut conta pe bagajul de lecturi oferit de educaţia lor umanistă. Nici ce îi aşteaptă pe urmaşii noştri.