AVANPREMIERĂ „Amantul japonez“, un nou roman semnat de Isabel Allende

Volumul „Amantul japonez“ de Isabel Allende a apărut anul acesta la Editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu. Traducerea din limba spaniolă îi aparţine Corneliei Rădulescu.

Irina Bazili, originară din Republica Moldova, o îngrijeşte pe Alma Belascom, internată la azilul de bătrâni Lark House din San Francisco. Treptat, cu ajutorul nepotului Almei, Seth, Irina află despre povestea ei de iubire interzisă, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1939, când Polonia era ameninţată de nazişti, părinţii au trimis-o pe Alma Belasco la San Francisco, alături de mătuşă şi unchi. 

Fata se integrează cu greu în noua familie şi, cu vremea, stabileşte o legătură profundă cu fiul grădinarului, Ichimei. După atacul japonezilor de la Pearl Harbor, cei doi sunt despărţiţi, iar Ichimei ajunge într-un lagăr, împreună cu apropiaţii. Ascultând povestea, Irina şi Seth îşi dau seama că dragostea nu se sfârşeşte niciodată şi îşi oferă o şansă. 

FRAGMENTE

Fetiţa poloneză

Ca să scape de curiozitatea Irinei şi a lui Seth, Alma Belasco s-a pornit să evoce, cu luciditatea şi acurateţea cu care păstrăm clipele esenţiale, ziua în care îl cunoscuse pe Ichimei Fukuda, după care a continuat treptat povestea propriei sale vieţi. Se întâmplase în superba grădină a conacului de la Sea Cliff, în primăvara anului 1939. Pe atunci era doar o fetiţă fără poftă de mâncare, tăcea cât era ziua de lungă, iar noaptea plângea ascunsă într-un dulap cu trei uşi din camera pe care i-o pregătiseră unchii ei, o adevărată simfonie albastră: albastre erau perdelele, albastre vălurile patului cu baldachin, albastre covorul belgian, păsărelele de pe tapetul pereţilor şi reproducerile după Renoir în rame aurite; albastră era priveliştea pe care o vedea de la geam – cer şi mare – , asta când se risipea ceaţa. Alma Mendel plângea pentru tot ce pierduse definitiv, deşi unchiul şi mătuşa îi repetau întruna că despărţirea de părinţi şi de fratele ei era doar vremelnică; un copil mai puţin intuitiv decât ea i-ar fi crezut. Ultima imagine a părinţilor era cea a unui bărbat matur, bărbos şi sever, îmbrăcat în negru, cu palton lung şi pălărie şi a unei femei mult mai tinere, cocoşată de plâns, stând pe cheiul din Danzig şi fluturând batiste albe. Deveneau din ce în ce mai mici şi mai neclari pe măsură ce vaporul se depărta spre Londra, scoţând un urlet jalnic de sirenă, în timp ce ea, încleştată de marginea bordului, era incapabilă să schiţeze un gest de adio. Dârdâind în costumul de călătorie, pierdută printre ceilalţi pasageri strânşi la pupa ca să vadă cum ţara lor dispare încetul cu încetul, Alma se străduia să-şi păstreze cumpătul şi demnitatea, aşa cum fusese educată încă de mică. Percepea, în ciuda distanţei, deznădejdea alor săi, lucru care îi întărea presentimentul că n-avea să-i mai vadă niciodată. Cu un gest atât de rar la el, tatăl îşi luase soţia pe după umeri, de parcă ar fi vrut s-o împiedice să se arunce în apă, în vreme ce ea cu o mână îşi ţinea pălăria să nu i-o ia vântul, iar cu cealaltă flutura frenetic batista.

Cu trei luni în urmă, Alma mersese cu ei tot acolo ca să-l conducă pe fratele ei Samuel, cu zece ani mai mare

decât ea. După multe lacrimi, mama se resemnase cu decizia tatălui de a-l trimite în Anglia, ca măsură de precauţie în cazul puţin probabil că zvonurile de război aveau să se adeverească. Acolo băiatul ar fi fost ferit de recrutarea în armată sau de bravada de a se înrola ca voluntar. Soţii Mendel nu-şi imaginau că doi ani mai târziu Samuel avea să facă parte din Royal Air Force, luptând împotriva Germaniei. Văzându-şi fratele care se îmbarca afişând aerul fanfaron al celui care se aruncă în prima sa aventură, Alma a intuit pentru prima dată că un pericol îi ameninţa familia. Fratele era farul ei, cel care o înveselise mereu şi îi gonise temerile cu râsul său victorios, cu glumele şi cu cântatul la pian. O adorase şi el pe Alma, încă de când o luase în braţe nou-născută, un ghemotoc trandafiriu mirosind a talc şi miorlăind precum o mâţă, iar iubirea pentru soră-sa crescuse în următorii şapte ani, când s-au despărţit. Atunci, aflând că Samuel avea să plece de lângă ea, Alma făcuse singura criză de isterie din viaţa ei: plânsese şi ţipase, se zvârcolise pe jos şi ajunsese în cada cu apă rece, cufundată acolo fără milă de mamă şi de guvernantă. Plecarea fratelui o pusese pe jar şi o adusese la disperare: bănuia că era doar prologul unor schimbări drastice. Îi auzea pe părinţi vorbind de Lillian, o soră a mamei care trăia în Statele Unite, măritată cu Isaac Belasco, cineva important, cum aveau ei grijă să adauge de fiecare dată când venea vorba despre el. Până atunci fetiţa habar nu avusese de mătuşa aceea de departe şi de acel tip important; spre marea ei mirare, s-a văzut silită să le scrie cărţi poştale cu caligrafia ei cea mai frumoasă. La fel de ciudat era că, brusc, institutoarea a inclus în orele de istorie şi geografie California, o pată portocalie pe hartă, de partea cealaltă a globului pământesc. Părinţii au aşteptat până după Crăciun, apoi i-au spus că avea să plece şi ea să înveţe o vreme în străinătate, numai că, spre deosebire de fratele ei, avea să stea la rude, la unchiul Isaac şi la mătuşa Lillian şi la cei trei verişori ai ei, la San Francisco.

Drumul pe mare de la Danzig la Londra, iar de acolo, cu transatlanticul, la San Francisco, a durat şaptesprezece zile. Miss Honeycomb, institutoarea englezoaică, a primit misiunea de a o aduce pe Alma în bune condiţii la casa Belasco. Miss Honeycomb era necăsătorită, vorbea afectat, avea o expresie acră, îi dispreţuia pe cei inferiori din punct de vedere social şi era de un servilism greţos faţă de cei pe care-i considera superiori, însă în anul şi jumătate de când era la familia Mendel reuşise să le câştige încrederea. N-o îndrăgeau – iar Alma cu atât mai puţin – dar părerea fetiţei nu conta în alegerea institutoarelor sau a tutorilor care trebuiau s-o educe acasă. Ca să se asigure că lucrurile aveau să se termine cu bine, părinţii i-au promis că, odată ajunşi la San Francisco, avea să primească o bonificaţie substanţială când fata va fi în casa rudelor. Astfel că cele două au călătorit într-una dintre cele mai bune cabine de pe vas, suferind iniţial de rău de mare, apoi de plictiseală. Englezoaica nu se potrivea cu pasagerii de la clasa întâi, dar mai curând ar fi sărit peste bord decât să se amestece cu cei de nivelul ei social, drept care mai bine de două săptămâni n-a vorbit decât cu pupila sa. Mai erau şi alţi copii pe vapor, dar Alma n-a luat parte la jocuri şi nu şi-a făcut prieteni, stătea bosumflată, se smiorcăia pe ascuns, pentru că era prima dată că se afla departe de maică-sa, citea basme şi scria scrisori melodramatice pe care i le înmâna căpitanului ca să le expedieze dintr-un port, convinsă că, dacă i le-ar fi încredinţat lui Miss Honeycomb, ar fi ajuns hrană pentru peşti. Singurele momente memorabile au fost traversarea canalului Panama şi un bal mascat unde un indian apaş a împins-o în piscină pe Miss Honeycomb, costumată în vestală grecoaică cu ajutorul unui cearşaf.

Familia Belasco o aştepta în plen pe Alma în zarva portului San Francisco, printre atâţia hamali asiatici care luau cu asalt vapoarele, că englezoaica a avut impresia că ajunseseră din greşeală la Shanghai. Tuşa Lillian, gătită cu un mantou de astrahan gri şi turban turcesc, şi-a strâns nepoata într-o îmbrăţişare sufocantă, în vreme ce Isaac Belasco şi şoferul se străduiau să adune la un loc cele paisprezece valize şi bagaje ale călătoarelor. Verişoarele, Martha şi Sarah, au salutat-o pe Alma cu o pupătură rece pe obraz, după care au uitat de ea, nu din răutate, ci pentru că erau la vârsta la care te uiţi după logodnici, ţel care le făcea să nu vadă nimic în jur. Nu avea să le fie uşor să-şi găsească soţii visaţi, în ciuda averii şi prestigiului numelui Belasco, căci moşteniseră nasul tatălui şi silueta dolofană a mamei, însă prea puţin din inteligenţa primului şi din dulceaţa celei de-a doua. Vărul Nathanael, singurul băiat, mai mic cu şase ani decât soră-sa Sarah, intra şovăitor în pubertate semănând cu o egretă. Era palid, slab şi lungan, nelalocul lui într-un corp parcă numai coate şi genunchi, însă avea nişte ochi gânditori de câine mare. Cu privirile în pământ, i-a întins vară-sii mâna şi a mormăit urarea de bun venit poruncită de părinţi. Ea s-a agăţat de mâna aceea ca de un colac de salvare şi toate încercările băiatului de a scăpa s-au dovedit zadarnice (Copyright Editura Humanitas Fiction). 

Născută în 1942 la Lima, în Peru, Isabel Allende este nepoata fostului preşedinte chilian Salvador Allende. După o copilărie petrecută în Chile, a plecat în Venezuela în timpul dictaturii lui Pinochet, şi a rămas 15 ani aici, unde a lucrat ca ziaristă. A debutat în 1982, cu romanul „Casa spiritelor", care s-a bucurat de o largă apreciere şi a devenit imediat bestseller internaţional. Au urmat apoi numeroase volume, traduse în America şi în Europa, printre care „Despre dragoste şi umbră" (1984), „Eva Luna" (1987), „Povestirile Evei Luna" (1989) şi „Planul infinit" (1991).