A cui e vina?

Nicolae Manolescu comentează tema suplimentul revistei „Dilema veche“ din 13-19 februarie, „Lecturi obligatorii sau lecturi esenţiale?“, susţinând că plăcerea lecturii se cultivă în familie şi şcoală.

Se înţelege că e vorba de lecturile din programa şcolară. La anchetă răspund dascăli şi elevi de toate vârstele. N-avem nici un motiv să ne îndoim de sinceritatea răspunsurilor. Fie ele neaşteptate sau şocante. Interesul constă, în definitiv, în a măsura temperatura lecturii şcolare.

O dificultate o ridică metoda, care e de fapt aceea a sondajelor de opinie. Florin Ioniţă, de exemplu, se duce la Colegiul Naţional „Iulia Haşdeu“ din Bucureşti şi culege declaraţii ale elevilor. Toate, fără excepţie, recunosc importanţa pe care cititul cărţilor o are: pentru Andra, Eduard sau Andrei. Ceea ce nu e în regulă este că tipul de întrebare induce tipul de răspuns. Urmează  întrebarea referitoare la ce le place sau nu le place elevilor să citească din literatura obligatorie sau facultativă. Răspunsurile sunt contradictorii: unora le place ceea e la displace altora. Absolut normal! Pentru ca răspunsurile să fie semnificative, trebuia să avem idee de numărul celor care au spus „da“ sau „nu“ anumitor cărţi. Faptul că, bunăoară, „lista (de refuzuri) este lungă şi cuprinde şi cărţi pe care alţi colegi le-au plasat printre favorite“ mai mult ne încurcă decât ne lămureşte. Unde pui că, pe altă pagină, alţi elevi, de la alte şcoli întocmesc alte liste.

Arta nu se gustă decât dacă a fost înţeleasă. Aici intervine critica literară. (...) În literatură, plictisitor nu e decât ceea ce nu e bine explicat. Ceea ce n-a fost înţeles.

Nicio concluzie nu poate fi trasă, dată fiind neclaritatea criteriului. Eroarea pleacă de la dubla premisă implicată de întrebări: 1) ce cărţi v-au plăcut/nu v-au plăcut şi 2) nesolicitarea unei minime argumentări. Când solicitarea totuşi se face, în două cazuri, remarcăm că argumentele sunt vagi, ceea ce ne întoarce la întrebarea nefericită anterioară, care introduce în discuţie un element pur subiectiv cum este plăcerea lecturii.

Iluzie primejdioasă

S-o luăm băbeşte cu începutul. O carte place sau nu place nu în funcţie de cartea ca atare. E o iluzie primejdioasă să credem că plăcerea e, aşa zicând, naturală. Nicidecum: ea e cultivată. Chiar admiţând, ceea ce e firesc, că fiecare vârstă îşi are cărţile potrivite şi deci preferate, nu putem trece peste necesitatea de a cultiva plăcerea lecturii. Acesta e rolul profesorului de literatură: să-i facă pe elevi să descopere plăcerea de a citi. În teorie e mai simplu decât în practică, desigur, dar nimic nu e imposibil.

După o viaţă în care cu asta m-am ocupat, am ajuns la convingerea că plăcerea lecturii se cultivă şi că sunt excepţii cazurile în care un profesor cu vocaţie nu reuşeşte să trezească un anumit interes pentru cărţi considerate dificile. Dezinteresul nu poate fi pus pe seama dificultăţii cărţii sau pe seama lipsei de plăcere la lectură a elevului. Singur dascălul e de vină. El, cu credinţa lui, că plăcerea lecturii vine de la sine.

Rolul criticii

M-a surprins un lucru în ancheta din „Dilema veche“: niciunul din elevii care răspund şi niciunul din dascălii care îşi dau cu părerea (să mă ierte!) nu invocă necesitatea interpretării şi a situării în context a cărţilor atunci când se pune problema dacă ele plac sau nu elevilor.

Sunt excepţii cazurile în care un profesor cu vocaţie nu reuşeşte să trezească un anumit interes pentru cărţi considerate dificile

Credinţa naivă că lectura e o chestiune de gust (iar „de gustibus non est disputandum“) trece cu vederea faptul că, în cazul lecturii literare,  nu e vorba de un gust natural, ca acela pentru culori sau forme naturale, ci de unul bazat pe înţelegerea conţinutului şi a formei pe care autorul a dat-o operei. Arta nu se gustă decât dacă a fost înţeleasă. Aici intervine critica literară. Faptul că niciunul din dascălii chestionaţi nu menţionează rolul criticii e cât se poate de semnificativ pentru această greşită şi răspândită  preconcepţie că, dacă plăcere nu e, nimic nu e. O fi adevărat în viaţă, dar nu e, în niciun caz, în literatură, unde numai ce înţelegi îţi place.

Şi mai este ceva: întrebarea iniţială trebuia să distingă mai clar între cărţile „obligatorii“ şi cele „esenţiale“. Obligaţia creează un tip de dificultate şi care are alte soluţii decât refuzul de a citi cărţile esenţiale, altfel spus, canonice. Aprecierea care revine frecvent în refuzul elevilor este că opera e „plictisitoare“. În literatură, plictisitor nu e decât ceea ce nu e bine explicat. Ceea ce n-a fost înţeles.

Cărţile n-au nicio vină. Nici elevii cărora nu le plac. Vinovaţi suntem noi dascălii, care nu ştim cum să facem plăcute şi interesante cărţile esenţiale. Şi totuşi soluţia e la îndemână: să nu lăsăm nicio clipă elevilor impresia că sunt obligatorii.