„1989.Principiul dominoului“, o carte despre criza regimurilor comuniste
0
Tema principală a volumului "1989. Principiul dominoului", de Dumitru Preda şi Radu Retegan, publicta de Editura Rao, este criza finală a regimurilor comuniste din Europa.
Volumul "1989. Principiul dominoului", scris de Dumitru Presa şi Radu Retegan şi publicat de RAO, îşi propune în primul rând scoaterea la lumină a izvoarelor care să evidenţieze cauzele profunde şi mecanismele producerii unor veritabile reacţii social-politice în lanţ, inclusiv a stimulilor acestora, reacţii ce nu au mai putut fi nici prevenite, nici – mai ales – nu au mai putut fi contracarate eficient de regimurile comuniste aflate la putere în Europa.
"O nouă forţă – „Solidaritatea“ – şi un nou lider – Lech Wałesa – se ridicau pe eşichierul politic polonez. Acordurile semnate la Gdansk (31 august) cu reprezentanţii partidului şi ai sta‑ tului oficializau acest adevărat nou pol al puterii. Cererile „Solidarităţii“ nu vizau totuşi punerea în discuţie a date‑ lor geostrategice, a zonei sovietice de influenţă din Europa, ci numai un dialog asupra condiţiilor de muncă ce trebuiau neîntârziat îmbunătăţite. Liderii Partidului Muncitoresc Unit Polonez nu puteau consimţi la această erodare a puterii, la împărţirea ei, astfel că anul 1981 este martorul aplicării unor măsuri ce vizau limitarea progresului înre‑ gistrat de „Solidaritatea“: numirea generalului Wojciech Jaruzelski (ministrul Apărării) în fruntea guvernului (9 februarie) şi ulterior a partidului (18 octombrie), consultările cu sovieticii (martie, iulie, august), arestarea lui Wałesa şi a altor mii de membri ai sindicatului său. Mai puţin contau rezultatele economice, importantă era anihila‑ rea „Solidarităţii“. Era un exemplu de percepţie greşită a realităţii, de fixare a unei ţinte false, de felul în care regimul comunist înţelegea să rezolve criza pe care o traversa. Era evident că „decapitarea“ sindicatu‑ lui nu ducea automat la îmbunătăţirea performanţelor economice ale sistemului.
Nu înlăturarea unei persoane era „cheia“. Problemele poloneze au ecou tocmai la Moscova, acolo unde con‑ ducătorii gerontocraţi ai comunismului îşi puneau întrebări asupra căilor de rezolvare a „crizei poloneze, ediţia a II‑a“. Deşi „Solidaritatea“ nu se pronunţase asupra chestiunilor legate de „balanţa de forţe în Europa“, „echilibru strategic“, „blocuri politico‑militare“, situaţia din Polonia a intrat pe agenda de lucru a conferinţei Comitetului Miniştrilor Apărării al Tratatului de la Varşovia (2–4 decembrie 1981). Punctul de vedere al majorităţii celor prezenţi (cu excepţia minis‑ trului român al Apărării, Constantin Olteanu, căruia i s‑a alăturat, destul de şovăielnic, omologul său ungur Lájos Czinege) a fost că pro‑ blema are o singură soluţie: intervenţia militară a trupelor Pactului. Datorită lui Olteanu („ceea ce se petrece în Polonia este o problemă strict internă a acestui stat“, „România nu sprijină o intervenţie 22 Dumitru Preda • Mihai Retegan militară acolo“), naţiunea poloneză a fost ferită de o confruntare mili‑ tară cu armatele celorlalte state socialiste. Felul în care au evoluat lucrurile în cadrul Consfătuirii de la Moscova l‑a determinat pe generalul Jaruzelski să introducă în ţară regimul legii marţiale. Dorea să asigure Moscova că ţine situaţia sub control şi deci nu are nevoie de „ajutorul frăţesc“, dar asta l‑a împie‑ dicat să normalizeze cadrul politic intern şi relaţiile cu „Solidaritatea“, cu celelalte elemente ale societăţii civile tot mai renăscânde. Poziţia lui Olteanu a atras încă o dată atenţia conducerii politi‑ co‑militare sovietice asupra României.
Potrivit unor aprecieri bazate pe sursele de informaţii sovietice din România şi din alte ţări, statul român era „pe jumătate desprins din Pactul de la Varşovia“ şi, date fiind colapsul economic pe care‑l traversa şi „dictatura neostalinistă şi megalomaniacă“ a lui Ceauşescu, serviciile speciale sovietice consi‑ derau posibilă o lovitură care să determine orientarea spre Occident a naţiunii române. Lucrurile nu au ajuns însă în acel punct de care se temea Moscova. Explicaţiile sunt multiple: rezistenţa anticomunistă iniţială a fost anihilată fie prin represiunea dură dezvoltată, fie prin atragerea foştilor rezistenţi şi deţinuţi politici în activităţile şi funcţi‑ ile din care fuseseră îndepărtaţi; organele de represiune, bine organi‑ zate şi informate, au împiedicat extinderea firavelor manifestări anticomuniste; a lipsit o opoziţie în PCR care să angajeze discuţii pentru modernizare, iar cei care se opuneau lui Ceauşescu erau socotiţi, real sau nu, „oamenii Moscovei“. Astfel, era o mare diferenţă între România anului 1968 şi cea a anilor ’80. Din cauzele şi derularea evenimentelor trecute mai sus în revistă se pot detaşa câteva constatări: unele dintre acţiunile anticomuniste au avut la bază motive pur economice; altele au fost rezultatul revoltei împotriva „Centrului“ a propriilor elite comuniste sau au fost deter‑ minate de dorinţa de înlocuire/reformare a sistemului; represiunea a evoluat – de la folosirea propriei forţe coercitive până la masiva inter‑ venţie a forţelor blocului; până prin 1981/1982 Vestul democrat nu s‑a implicat decisiv în favoarea celor sătui de comunism, iar atunci când a făcut‑o, mai mult a instigat sau a tatonat capacitatea de reacţie a Moscovei. Ceea ce se petrecea în spaţiul polonez (după 1985) depăşea cu mult interesul blocului comunist sau o discuţie Est–Vest asupra drepturilor 23 1989 – Principiul dominoului omului. Era vorba despre o poziţie strategică de prim ordin în Europa, de cel mai mare stat din Europa Centrală cu un rol de prim rang în sistemul comunist. De felul în care evoluau lucrurile în Polonia depin‑ deau multe: de la raporturile dintre Estul comunist şi Vestul democrat până la situaţia din interiorul blocului sovietic. Mai mult chiar, atitudi‑ nea faţă de evenimentele din Polonia se putea transforma într‑o pro‑ blemă de politică externă şi internă a administraţiei americane datorită numărului mare de alegători polonezi din SUA. Din momentul producerii celei de‑a doua crize din Polonia comu‑ nistă se poate înregistra o modificare în poziţia Occidentului faţă de felul în care Moscova gestiona sistemul, de modul în care conducerile comuniste din fiecare ţară reacţionau la manifestările opiniei publice interne. Conducerile statelor occidentale sunt mai atente la relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi ceilalţi membri ai Pactului de la Varşovia, la atitudinea URSS faţă de anumite crize. Marile probleme ale socie‑ tăţii contemporane din Apus fuseseră rezolvate: în condiţiile unei remarcabile dezvoltări economice presiunea socială internă fusese detonată; disponibilităţile financiare uriaşe permiteau angajarea unui program militar fără precedent; blocul acţiona unitar, dar nu pe bază de constrângere, ci din convingere (în condiţiile noilor strategii glo‑ bale elaborate de americani, poziţia Franţei nu mai reprezenta o fisură). Cu toate acestea, SUA şi aliaţii săi nu îşi propun încă ruperea echilibrului de forţe al lumii bipolare. NATO preferă un inamic cunoscut decât o puzderie de probleme, pentru care nu avea deocam‑ dată rezolvare, desprinse din dispariţia adversarului. De altfel, mesa‑ jul pe care preşedintele Bush îl transmite lui Wałesa şi sindicaliştilor săi în vara lui 1989 este „Don’t push too far!“ Dar nu numai Occidentul este cel care monitorizează situaţia din statele blocului sovietic unde diferite crize stăteau gata să explodeze.
Din punct de vedere geopolitic, importanţa ţărilor socialiste euro‑ pene pentru Uniunea Sovietică a fost determinată de faptul că de la început ele au jucat rolul unei centuri de securitate, care a creat o acoperire strategică centrului socialismului. Astăzi, cu toate schim‑ bările produse în situaţia internaţională, acest rol al Europei de Est, şi în special al RDG, Poloniei şi Cehoslovaciei, a rămas într‑o măsură nemodificat“, era punctul de vedere care domina chiar şi conducerea reformatoare a URSS, la începutul anului 1989. 24 Dumitru Preda • Mihai Retegan Noua echipă de la Moscova caută cu disperare să reformeze ceea ce oricum nu putea fi reformat. Liderul M.S. Gorbaciov este foarte inte‑ resat de evoluţiile din ţările aliate. El preia de la Iuri Andropov ideea restructurării şi modernizării ca o condiţie esenţială a păstrării regi‑ mului. Echipa de reformatori din jurul său, între care G.H. Şahnazarov, A. Iakovlev, V.V. Zagladin, primeşte şi elaborează nenumărate adevă‑ rate documente de planificare strategică. Astfel, în octombrie 1988, după mai multe întrevederi pe care Gorbaciov le‑a avut cu lideri comunişti, între care şi Ceauşescu, şi urmând evoluţiilor din Polonia şi Ungaria unde societatea civilă înre‑ gistra succese (au loc primele întâlniri între reprezentanţii Puterii şi cei ai Opoziţiei), Şahnazarov pune la dispoziţia lui Mihail Sergheevici o „Notă pregătitoare“ în vederea şedinţei Biroului Politic. „Noi, scria sfetnicul secretarului general al PCUS, am descoperit slăbiciunile acestui model (socialist – n.n.) şi am început să le schimbăm siste‑ matic. De fapt acesta este scopul final al perestroika – să confere socialismului o nouă calitate. Un număr de ţări ne urmează şi au început, chiar înaintea noastră, procesul unor adânci reforme. Altele, RDG, România, Coreea de Nord, nu admit această necesitate, mai ales din motive politice, pentru că leadership‑ul lor nu doreşte să schimbe nimic. În realitate toţi au nevoie de schimbări, dar noi nu putem să le‑o spunem în mod public pentru a nu fi criticaţi că încer‑ căm să impunem prietenilor noştri perestroika“. Criza evidentă pe care o traversează socialismul poate fi depăşită, în concepţia lui Şahnazarov, numai prin „reforme radicale“. „Iar cei care se încăpăţâ‑ nează să nu răspundă chemării timpului fac ca răul să se adâncească şi să‑şi agraveze manifestările în viitor“. Modificările strategice internaţionale îi reduc drastic Moscovei capacitatea de intervenţie. Salvarea socialismului nu se mai poate face ca în 1956 sau 1968, con‑ sideră Şahnazarov. „Noi trebuie să înţelegem clar că în viitor posibi‑ litatea rezolvării situaţiilor de criză prin mijloace militare trebuie exclusă cu desăvârşire.“ După 10 ani de aventură afgană, Moscova ajungea la această concluzie! Dar cele mai mari probleme care îngrijorau cercul reformatorilor din Uniunea Sovietică erau de natură economică. În primul rând ale tuturor ţărilor socialiste, dar şi cele proprii. În jurul lui Gorbaciov se înţelegea importanţa modernizării factorului economic pentru 25 1989 – Principiul dominoului salvarea socialismului. De aceea eforturile trebuiau îndreptate în acest domeniu. Lucrurile se puteau agrava însă în condiţiile în care „una sau mai multe ţări (socialiste – n.n.) vor fi în acelaşi timp falimentare. Aceasta este o viziune reală – scria Şahnazarov –, câteva dintre ele sunt pe marginea insolvabilităţii financiare (Polonia, Ungaria, Bulgaria, Vietnam, Cuba, RDG). (Copyright Editura RAO)
Se încarcă comentariile...
