Reputatul regizor român de film documentar Alexandru Solomon („Ouăle...“ fiind o producţie Hi Film, se află acum într-un rar tandem cu soţia sa, producătoarea Ada Solomon) şi-a găsit subiectul noului său film pe la începutul decadei, când a citit prima oară despre experimentele făcute de sovietici, în anii ’20 (anii de aur ai utopiei, atât ştiinţifice, cât şi politice), asupra hibridizării om-maimuţă, într-un institut de cercetare situat în republica sovietică a Georgiei (Gruzia, cum preferau să-i spună ruşii şi sovieticii; Stalin – adică Omul de Oţel, „nickname“-ul lui Djugaşvili – era un astfel de gruzin), actualmente republica separatistă a Abhaziei (fostă republică autonomă în statul gruzin, nerecunoscută de comunitatea internaţională, cu excepţia Rusiei şi, nicio surpriză, Venezuelei), mai exact în localitatea Suhumi.

Surpriza a fost să afle că respectivul institut îşi desfăşoară activitatea şi în ziua de astăzi, cu tot războiul destul de crâncen care a trecut, în anii ’90, peste acest teritoriu (şi a dus la dispariţia majorităţii georgienilor, ucişi sau izgoniţi în restul Georgiei, şi a unei mari părţi din efectivul de maimuţe – în era sovietică, de câteva mii – al staţiunii de cercetări şi experimente cu finalitate medicală). Astfel încât Solomon (care n-a mai lucrat un film propriu-zis de la „Kapitalism“-ul din 2010, cu excepţia producţiei de televiziune „România: Patru patrii“, de-acum doi ani) a petrecut de-atunci câteva luni pe an în însoritele plaiuri ale Abhaziei, pentru a se familiariza cu peisajul, cu localnicii şi a-şi dezvolta subiectul. A filmat însă efectiv de-abia în 2015, când el şi Ada Solomon au reuşit să strângă fondurile necesare, iar rezultatul final se află, începând din această vineri, în faţa spectatorilor de cinema români.

„Năzbâtiile“ lui Ivanov

Sunt mai multe nivelurile pe care poate fi citit noul film al lui Solomon. Se pare, într-adevăr, că în anii ’20 un anume Ivanov, savantul care s-a numărat printre cei care-au înfiinţat institutul din Abhazia, a visat la crearea unui hibrid om-maimuţă şi a şi experimentat în acelaşi sens (a călătorit şi în Congo-ul african, pentru a captura exemplarele de maimuţe necesare); nu a inseminat însă decât femele simiene, aşadar nu a fecundat cu spermă simiană femele umane, aşa cum unele dintre ele – cetăţene ale Sovietelor – îi cer disperate să facă, conform scrisorilor aflate în arhiva Institutului.

Noile creaturi trebuiau să servească drept soldaţi sau lucrători în mină, însă odată cu schimbarea calimerei la Kremlin oficialităţile nu au mai recunoscut necesitatea experimentelor şi l-au trimis pe Ivanov în Gulag pentru ideile sale năstruşnice. Institutul a continuat însă să existe şi să facă cercetări experimentale pe maimuţe, iar uluitor este faptul că continuă să existe, la peste 20 de ani de la prăbuşirea Uniunii Sovietice, ca un gigantic mecanism al Utopiei care se încăpăţânează să funcţioneze în gol.

Omul-maimuţă şi „maimuţa goală“

Tarzan este numele unui urangutan din efectivul Institutului, care s-a bucurat de o longevitate deosebită şi a cărui statuie se află în faţa clădirii (o atracţie turistică), drept mulţumire pentru serviciile aduse ştiinţei. Aşa cum explica Solomon, nu este însă vorba doar de „ouăle“ acestuia, subiect al experienţelor lui Ivanov şi compania, ci de ideea (ştiinţific-)utopică în general, Tarzan (personajul lui Burroughs, reimaginat de Hollywood) reprezentând omul-maimuţă prin excelenţă („Tarzan, the Ape Man“, se intitula primul film cu Johnny Weissmuller, din 1932). Cei care-au citit romanele SF sovietice ale unui Beleaev din anii ’20 („Omul-amfibie“, „Traficantul de aer“, „Steaua Keţ“) sau, mai târziu, Efremov, aşadar SF-ul sovietic pre-Strugaţki, înţeleg foarte uşor despre ce este vorba.

Pe de altă parte, tărâmul disputat al Abhaziei (Solomon nu intră în chestiunile politice, preferând să observe neimplicat oamenii şi locurile), fostă republică autonomă a Gruziei sovietice (de fapt, şi acum parte integrantă a Georgiei independente, conform dreptului internaţional, chiar dacă jurisdicţia georgiană nu mai există aici de facto, autoritatea Tbilisi-ului fiind inexistentă), este reprezentativ în cel mai înalt grad pentru grandoarea şi decăderea defunctei Uniuni Sovietice. Cum spuneam, anii ’20 (ai NEP-ului, anteriori stalinismului jdanovist) şi Uniunea Sovietică au fost unul dintre punctele extreme ale concretizării Utopiei pe Pământ, de actualizare a proiectului utopic şi a gândirii utopice aferente.

„Et in Arcadia (Utopia) ego“...

Abhazia, dragostea mea

Mai multe dintre centrele de interes ale proiectului, ale noului stat, se aflau în Caucaz şi pe ţărmurile Mării Negre (inclusiv staţiunea turistică abhază de la Gagra, acum ruinată) şi este fascinant să vezi acum ceea ce a mai rămas din ele, să le contempli „ruinurile“. În acelaşi timp, „omul sovietic“ (nu omul-maimuţă, vizat de savanţii utopişti, ci „homo sovieticus“, teoretizat de Zinoviev în cartea sa din 1981) a fost creat şi continuă să existe (aşa cum ne arată laureata Nobel Svetlana Aleksievici în cărţile sale), prin urmare verigile proiectului utopic scârţâie încă şi nu şi-au încheiat „durata de funcţionare“.

Cu toate că războiul civil din anii 1992-1993 a fost însoţit de numeroase masacre la adresa localnicilor georgieni, efectuate de miliţiile abhaze (cu sprijinul „voluntarilor“ ruşi), veteranii acestuia (şi, de altfel, toată societatea, incluzând noile generaţii) sărbătoresc şi acum „cei 20 de ani“ de la câştigarea independenţei, când „o mână de abhazi a pus pe fugă milioane de georgieni“. Peisajul este, însă, unul pustiu, de „după bătălie“, şi doar un singur „personaj“ dintre cele care apar în film recunoaşte că Abhazia este o „ţară“ care nu există, un tărâm izolat, nerecunoscut decât de Rusia, dar fără o consecinţă efectivă: abhazul, cetăţeanul acestui stat-fantomă, are nevoie de trei paşapoarte, dintre care unul rusesc, pentru a se putea deplasa prin lume.

„Nici cal, nici măgar“

Solomon şi echipa sa filmează cu voluptate „ruinurile“, atât cele efective (multe clădiri au rămas devastate aşa cum le-a lăsat războiul, dar nici institutul propriu-zis nu arată prea strălucit), cât şi cele din sufletul oamenilor, de pe harta complicată a psihologiei acestora, străduindu-se să reflecte şi gândirea atât de particulară a localnicilor (conflictul dintre generaţii, tineri-bătrâni, sau cel interetnic, încă nerezolvat, se strevăd „printre rânduri“). Nu este, nici vorbă, un cinema propriu-zis observaţional, dar nici unul în care persoana Autorului să se instaleze agresiv în cadru, aşa cum se întâmpla în alte filme ale regizorului.

Vorbind, însă, estetic-conceptual, indecizia lui Solomon – care mărturiseşte că a vrut, din punct de vedere formal, să facă altceva decât a mai făcut – se dovedeşte fatală. „Ouăle lui Tarzan“ reuşeşte să ofere material documentar şi subiecte de meditaţie, dar nu reuşeşte să transfigureze materialul pe plan artistic (grevează şi nealegerea unui „personaj“ pentru a focaliza pe el şi a-l transforma în principal, în exponent, navigarea printre numeroase sub-ploturi). „Nici cal, nici măgar“, filmului îi lipseşte o idee naratologică inedită, care să-i asigure osatura materialului documentar şi informativ, aşa cum fusese cazul unor „Marele jaf comunist“ sau „Clara B.“, filme care l-au impus pe Alexandru Solomon ca autor de cinema (aşadar, nu un simplu „documentarist“).

Info

Ouăle lui Tarzan (România, 2017)
Regia: Alexandru Solomon

3 stele

Citeşte şi:
Recviem pentru Uniunea Sovietică

PORTRET DE REGIZOR

Alexandru Solomon – liderul documentariştilor din „noul val“



Regizorul român Alexandru Solomon, născut pe 22 iunie 1966 la Bucureşti, a devenit treptat, an după an şi film după film, cel mai important autor de film documentar din „tânăra generaţie“, cea afirmată după 1989, cu titluri precum „Marele jaf comunist“, „Cold Waves – Război pe calea undelor“ sau „Kapitalism“, precum şi prin coproducţiile realizate cu televiziuni din străinătate (cea mai importantă fiind „Clara B.“, din 2006).

Împarte această onoare cu Thomas Ciulei (născut în 1965, tot la Bucureşti, fiul adoptiv al regizorului Liviu Ciulei), creator al cinemaului documentar observaţional în România, prin capodopera „Asta e“ (2001), şi lider al acestei forme de expresie, însă anvergura (artistică) a lui Solomon este puţin mai extinsă, întinzându-se de la filmul de animaţie, trecând prin documentarul de arhivă, informativ-artistic (două filme despre avangarda istorică românească, realizate în anii ’90 împreună cu Radu Vasile Igazsag), până la filme semi-observaţionale precum „Apocalipsa după şoferi“ (2008) sau actualul „Ouăle lui Tarzan“.

Animator, operator, regizor

Alexandru Solomon provine dintr-o familie de intelectuali rasaţi de origine evreiască, fiind fiul scriitorului şi traducătorului Petre Solomon (acestuia şi prieteniei sale de tinereţe cu marele poet Paul Celan i-a dedicat mediumetrajul „Duo pentru Paoloncel şi Petronom“, din 1994) şi al criticului şi istoricului de artă Yvonne Hasan (1925-2016, îi este dedicat filmul „Ouăle lui Tarzan“). Rădăcinile autorului se află în artele plastice şi vizuale, fiind un apropiat şi-un discipol al pictoriţei şi graficienei Geta Brătescu.

Prima carieră a lui Solomon a fost cea de operator cinematografic şi director de imagine, pentru filme ca „Priveşte înapoi cu mânie“ (1993, regia Nicolae Mărgineanu) sau „Examen“ (2003, regia Titus Muntean). Lucrează iniţial ca animator la Animafilm şi prietenia cu Radu Vasile Igazsag, important regizor de animaţie, se concretizează în două excelente filme documentare dedicate fenomenului românesc al avangardei: „Strigăt în timpan“ (1993) şi „Cronica de la Zürich“ (1996).

Din succes în succes

După alte câteva scurtmetraje experimentale, realizează o serie de filme documentare scurte, extrem de originale narativ, care anunţă un mare regizor: „Viaţă de câine“ (1998, la sugestia regretatului scriitor Iordan Chimet, cu un comentariu de Mircea Cărtărescu, citit de actorul Victor Rebengiuc, restul sunt imagini montate cu patrupezi, pe principiul „câine bogat, câine sărac“), „Omul cu o mie de ochi“ (2001, despre destinul fotografului evreu interbelic Iosif Berman), „Franzela exilului“ (2002, pe urmele exilului berlinez al lui Caragiale, recreat şi filmat „pas cu pas“, în locurile originale).

Consacrarea survine cu „Marele jaf comunist“ (2004, despre hold-up-ul Băncii Naţionale din anii ’50), film de mare succes în străinătate, cu o structură narativă extrem de originală, un studiu asupra propagandei şi o meditaţie asupra manipulării prin imagine, a cinematografului în general. Acelaşi lucru se poate spune şi despre „Clara B.“ (2006, film realizat pentru televiziunea franceză), o reflexie asupra secolului XX, prin intermediul biografiei – redată cu imagini reale – a unui personaj alsacian, franco-german, fictiv.

Cu toate că nu şi-a mai regăsit până acum inspiraţia din aceste două titluri, filmele ulterioare ale lui Solomon au beneficiat de toată mediatizarea şi atenţia necesare: „Cold Waves – Război pe calea undelor“ (2007), „Apocalipsa după şoferi“ (2008), „Kapitalism – Reţeta noastră secretă“ (2010) şi, acum, „Ouăle lui Tarzan“ (2017). În urmă cu câţiva ani, o retrospectivă dedicată la un întreg etaj al Muzeului Naţional de Artă Contemporană (MNAC) recupera întreaga operă a artistului, integrându-i filmele de cinema ca lucrări video în expoziţie.

Top 5 filme importante

1. Marele jaf comunist (România, 2004)
2. Clara B. (Franţa, 2006, cu Corinne Ibram)
3. Kapitalism – Reţeta noastră secretă (România-Franţa-Belgia, 2010)
4. Franzela exilului (România, 2002)
5. Strigăt în timpan (România, 1993) & Cronica de la Zürich (România, 1996), împreună cu Radu Vasile Igazsag

Citeşte şi:

INTERVIU Alexandru Solomon, regizor: „Caragiale a rămas un necunoscut la Berlin“ VIDEO

Regizorul Alexandru Solomon şi-a publicat prima carte, despre memorie în filmul documentar. Citeşte un fragment în exclusivitate VIDEO