Ulli şi Helga sau All Things Must Pass
0
ISTORIE Tragedia deportării germanilor din Banat în Uniunea Sovietică este simpatetic evocată de regizorul Radu Gabrea în cel mai recent film al său, „O poveste de dragoste, Lindenfeld“.
Premiera filmului a avut loc acum o săptămână, pe 20 iunie, chiar în ziua în care regizorul Radu Gabrea împlinea 77 de ani. Putem privi, astfel, filmul ca pe un cadou pe care regizorul şi l-a făcut de ziua lui de naştere, şi, de altfel, vom vedea că este vorba aici despre Radu Gabrea mai mult decât s-ar crede la prima vedere.
Un regizor-autor
Radu Gabrea este unul dintre cei mai prolifici şi activi autori din „vechiul val“ (cel al anilor ’60-’70) în anii de afirmare ai aşa-numitului „nou val“ – peste 15 filme, de ficţiune sau documentare, din 2001 până acum. În general, cu puţine excepţii, aceste pelicule recente semnate de Gabrea au suscitat interes sau apreciere.
Aceasta chiar dacă, în mod evident, nivelul regizorului nu mai este identic cu cel de când realiza „Prea mic pentru un război atât de mare“ (1969) şi „Dincolo de nisipuri” (1974), în România, sau „Un bărbat ca Eva“ / „Ein Mann wie EVA“ (1984, despre tragica viaţă şi moarte a regizorului R.W. Fassbinder) şi „Nu te teme, Iacob!“ / „Fürchte dich nicht, Jakob!“ (1982, ecranizare după „O făclie de Paşte“ de I.L. Caragiale), în Germania – am enumerat filmele sale considerate cele mai reuşite. Cu alte cuvinte, Gabrea este un regizor care, totuşi, încă mai contează şi filmele sale sunt întâmpinate cu un oarecare interes.
Dispariţia şvabilor
Pentru cel mai recent film al său – cu titlul „Lindenfeld“ ajuns să fie schimbat, probabil din raţiuni comerciale, în „O poveste de dragoste, Lindenfeld“ – regizorul Radu Gabrea a ales să vorbească despre drama dispariţiei minorităţii germane din Banatul românesc (aşa-numiţii şvabi, adică colonişti originari din provincia germană Suabia). Nu oricum, ci ecranizând un roman de succes publicat la Polirom în 2005 de prozatorul şi jurnalistul Ioan T. Morar (la rândul său originar din apropiatul judeţ Arad şi student la Timişoara).
Este vorba mai întâi despre deportările succesive de după război – în Uniunea Sovietică şi, începând cu 1951, în Bărăgan –, apoi despre emigrarea treptată a saşilor şi şvabilor în Germania, în anii lui Ceauşescu şi imediat după Revoluţie, ceea ce a făcut ca aceste sate din Transilvania şi Banat să rămână depopulate sau, câteodată, cu doar un singur locuitor. Despre subiectul deportării germanilor în URSS a scris, de altfel, cu mai mult impact şi realizare literară şi scriitoarea Herta Müller, laureata premiului Nobel originară din Banatul românesc.
Rădăcini germane
Subiectul ales de Radu Gabrea nu este deloc întâmplător. Prin acest film, regizorul încearcă să-şi recupereze – precum personajul său principal, Ulrich (Ulli) Winkler, interpretat de Victor Rebengiuc – rădăcinile sale nemţeşti, el fiind pe jumătate german, conform ascendenţei sale materne. De altfel, recuperarea trecutului apropiat, a istoriei noastre recente, a fost tema predilectă a filmografiei lui Gabrea de după 2000.
Aceasta fie că este vorba de minoritatea germană din România (precum în ecranizarea după pastorul Eginald Schlattner „Cocoşul decapitat“), fie că este vorba despre istoria evreilor autohtoni şi a persecuţiilor din timpul Holocaustului („Călătoria lui Gruber“ sau numeroasele documentare despre cultura evreiască din România) – cea iudaică fiind cea de-a doua ascendenţă, paternă, a autorului –, fie de experienţa tragică a anchetei din închisorile comuniste („Mănuşi roşii“, după acelaşi Eginald Schlattner).
Poveste „restructurată“
Din raţiuni tehnice, regizorul simplifică materialul faptic din romanul inspirator – ajutat mai întâi de „repovestirea“ (sic!) semnată de prozatorii ieşeni Lucian Dan Teodorovici (transcris greşit, pe genericul final, „Lucian Tudorovici”!) şi Florin Lăzărescu, apoi de redramatizarea şi dialogurile dramaturgului Adrian Lustig. Accentul este pus pe povestea de dragoste peste timp dintre, acum, bătrânii Ulli şi Helga (Victoria Cociaş, actriţa-fetiş a regizorului).
Într-adevăr, „am fost nevoit să reinventez o restructurare a poveştii – aici fiind aportul scenaristului Adrian Lustig – şi ea sună cam aşa: plecând de la acest sat ruinat din Banat, băiatul bogătaşului vrea să-i facă tatălui său un sat nou, ca să-i dea un cadou de ziua lui“, spune regizorul.
Motivaţia este totuşi stupefiantă: „Prima versiune avea pentru mine, din punct de vedere cinematografic, o problemă. Fiind o poveste de mare amploare, cu 10-12 personaje, ca să funcţioneze, ar fi trebuit să am 12 actori de talia lui Diaconu“ (sic!). Chiar s-au terminat actorii în România, ţara în care oricare actor este „unic“ şi face parte din „generaţia de aur“?!
Nici comic, nici dramatic
În roman, înscenarea era mai complexă, ea servind drept balsam unui suflet chinuit, torturat. În film, ea este o simplă butaforie, o potemkiniadă similară cu cele realizate pe vremuri pentru Ceauşescu, având, de altfel, acelaşi autor: un regizor ratat, grotescul Oskar (Mircea Diaconu, inspirat, probabil, mult în interpretare de lamentabila sa aventură politică din ultimii ani).
Scopul nu este în niciun caz unul benefic, expresie a dragostei filiale, ci tocmai de a prezenta un paravan, o mascaradă (mult mai puţin costisitoare decât renovarea reală a satului) părintelui cu minţile rătăcite, ceea ce face cu atât mai trist şi mai dramatic momentul. Dramatism pe lângă care regizorul trece însă razant, nehotărându-se între a exploata aspectele comice sau dramatice ale situaţiei; rezultatul: nici comic, nici dramatic.
„Poveste emoţională“
Schimbarea de accent a poveştii faţă de romanul inspirator este însă mai puţin importantă, atâta timp cât Gabrea mărturiseşte a fi fost mai preocupat de crearea unei emoţii puternice în spectator: „M-a interesat cum să construiesc, pornind de aici, o poveste foarte emoţională. Şi cred că emoţionalul reiese din istoria acestui sat părăsit, care are pentru cineva, pentru o persoană, o semnificaţie extraordinară ce îi poate mişca destinul şi viaţa personală“.
De aici, accentul deplasat spre povestea de dragoste dintre cei doi bătrâni şi aici, cred, trebuie căutat principalul punct de interes al filmului lui Gabrea, servit şi de interpretarea celor doi actori, Victoria Cociaş şi Victor Rebengiuc (din păcate, cam singurul nostru actor capabil de a interpreta un astfel de personaj, de o nobleţe tragică de tip Lear).
Ruine neexploatate
În plus, „m-a interesat decorul fabulos al acestor ruine“, spune Gabrea. „Cum să folosesc aceste ruine, construcţiile şi arhitectura. (...) Mi-am dat seama că este un loc fabulos. Trebuia filmat acolo“ (de fapt, primul care a filmat „acolo“ a fost regizorul Radu Muntean, pentru un film de şcoală, documentarul „Lindenfeld“, datând din 1994!).
Într-adevăr, scenografia filmului (Mădălina Marinescu) este unul dintre rarele puncte de interes. Departe însă de Gabrea de a filma cu „voluptate“ aceste ruine, aşa cum ne-am fi aşteptat, ele ne sunt arătate doar în câteva cadre: două case, o uliţă etc.; nu sesizăm trecerea timpului, că aici s-a întâmplat cu adevărat o dramă.
Inflaţie de scenarişti
Ne putem întreba dacă „Lindenfeld“ era chiar cel mai valoros roman românesc post-1989 care se cerea ecranizat (cronicile favorabile e posibil să se fi datorat şi poziţiilor de putere culturală ale autorului, ulterior plecat ca consul la Marsilia), dar înţelegem motivele personale care l-au atras pe Gabrea spre acest proiect. Din păcate, bunele intenţii, totuşi, nu fac niciodată un film, iar „Lindenfeld“-ului i se pot reproşa, chiar şi cu indulgenţă, destule lucruri.
În primul rând, şi aici se poate sesiza valabilitatea zicalei „copilul cu mai multe moaşe...“. Cinci nume pe generic, pentru o cinematografie precum cea autohtonă în care scenaristica este una dintre principalele probleme, este totuşi prea mult, iar rezultatul este pe măsură: scenariu dezlânat, neunitar, replici stupide, lipsă de putere de convingere etc. În plus, dramaturgul Lustig devine prea folosit de regizorii „vechiului val“: ştiind să scrie într-un singur fel, el aduce la acelaşi numitor filme semnate de Sergiu Nicolaescu, Mălăele, Gabrea etc.
Lipsă de „busolă“
Pe de altă parte, în film transpare cu asupra de măsură „sărăcia“ (nu numai de recuzită, ci şi artistică) pe care o dovedesc atât de des producţiile autorilor din „vechiul val“. Dincolo de inerenta lipsă de bani, pare că e vorba mai mult de „oboseala“ de care suferă, inevitabil, regizori altădată valizi.
Nu poţi să faci cinema adevărat dacă nu ai un concept coerent de cinema pe care vrei să-l slujeşti şi să-l pui în practică; altfel te limitezi la a filma nişte imagini mai mult sau mai puţin frumoase. Este exact ceea ce le lipseşte regizorilor „vechi“ – spre deosebire de cei din „noul val“, care, indiferent de cât de bine le iese sau nu, ştiu foarte clar ce vor să facă. Desigur, Gabrea, Piţa & Co. au avut acest concept din plin în anii ’70, când au „renovat“ faţa(da) cinemaului românesc, dar între timp vremurile s-au schimbat, ei la rândul lor, şi de aici lipsa de reală busolă artistică.
Rămâne totuşi, ca reuşită a filmului, emoţia produsă de relaţia, peste timp(uri), dintre cei doi protagonişti, datorată, în primul rând, interpretării celor doi valoroşi actori, precum şi rememberul asupra dramei istorice tratate, cea a germanilor din Banat şi Transilvania.
Nostalgie sublimată
Revenind la toposul narativ, acesta nu este deloc nou, în niciun caz nu este creaţia lui Morar, a lui Gabrea sau a echipei acestuia de scenarişti. Ne putem gândi, desigur, la un „Goodbye, Lenin!“ (2003) – expresie, la vremea lui, a „östalgiei“ nemţeşti –, oarecum pe dos: aici, în „Lindenfeld“, nu mai este conservat, re-creat comunismul, ci situaţia pre-comunism, anterioară invaziei sovietice. Un film şi mai vechi este „Underground“-ul (1995) lui Kusturica, în care un grup de personaje rămâne sechestrat în subteran la sfârşitul războiului cu nemţii şi perpetuează iluzia Iugoslaviei antebelice („A fost odată o ţară“, era titlul iniţial, dorit de Kusturica pentru film).
O operă de geniu este cea în care, la sfârşitul „Unui veac de singurătate“, Garcia Marquez te convinge nu numai că toate lucrurile trec, dispar (lamento prezent în aproape orice lucrare artistică), ci şi că aşa trebuie să se întâmple, acesta este cursul firesc şi inevitabil. „All Things Must Pass“, spunea, la rândul său, genial George Harrison, şi o astfel de conştiinţă este ceea ce îi lipseşte poveştii din „Lindenfeld“. Toate lucrurile trebuie să treacă, aşa încât orice încercare de a le opri sau de a le întoarce la loc, precum cea din „Lindenfeld“, este sortită eşecului şi finalului tragic/grotesc.
Info
O poveste de dragoste, Lindenfeld (România, 2014)
Regia: Radu Gabrea
Cu: Victor Rebengiuc, Victoria Cociaş, Mircea Diaconu, Ion Caramitru
Rulează la: Cinema Union, Cinema Corso, Cinema City Cotroceni
2 stele
Se încarcă comentariile...
